Jurnalistu' lu' Peste

2012-02-05T23:26:00.001-08:00

Istoria presei

Capitolul I

Inceputurile presei

Comunicare in lumea veche (Preistoria presei)

Vorbind despre istoria prese, Pierre Albert afirma fara echivoc: “obiectul istoriei presei este greu de delimitat!”

Aceasta spune el “ pentru ca aidoma altor ramuri ale istoriei generale, istoria presei nu se poate construi si nici nu se poate intelege fara o constanta in revenire la evolutia societatii in ansamblu.

Intr-adever, presa este domeniul care reflecta cel mai fidel starea politico-economica a vremii, organizarea sociala, cultura si modul de a fi al unui popor. Desigur, in orice timp presa a oglindit un evantai de probleme de atitudini. Prin urmare, a oglindit adeverul nu tocmai usor de decelat, pe care componenta mediatica a societatii le-a vehiculat de la inceputuri si pana astazi.

Dificultatile delimitarilor in istoria presei se datoreaza imensitatii sale in timp si in spatiul jurnalistic. In 1700. Pierre Bayle deja afirma: “Numarul jurnalelor si al altor lucrari care ar merita acest nume (de ziar), s-a multiplicat atat de mult incat ar fi timpul sa le studiem istoria”.

In occident, avem de-a face cu o timpurie aglomerare de jurnale, de altfel, despre amploarea fenomenului de presa, Pierre Albert scria: “Inca din secolul al XVII-lea notiunea de presa periodica acoperea o masa puternica de publicatii, iar in secolele urmatoare, categoriilor lor s-au diversificat intr-o asemenea masura incat varietatea titlurilor ascunde cel mai adesea unitatea ansamblurilor”.

In acelasi timp, autorul unei recente istorii de presa, tiparita la Institutul European din Iasi, afirma ca ziarele reprezinta adevarate arhive ale cotidianului. Altfel spus, ele sunt o adevarata sursa obiectiva de istorie generala. Dar pana a vorbi despre semnificatia presei, despre menirea si desfasurarea ei in timp, sa vedem pe unde sunt primele inceputuri.

Cat de veche este comunicarea si cum s-a manifestat ea de-a lungul timpului? In fond, scrisul nu a existat dintotdeauna, iar omul a constientizat de timpuriu ca nu este singur pe terra, si ca trebuie sa comunice cu semenii lui de aproape sau de departe.

In orice timp, nevoia de stiri, de informatii a fost imperioasa. In procesul gandirii evoluate, omul a intut ca omul care stie este puternic. De aici apare si expresia: “informatie egal putere”, pentru ca omul stiind, poate sa previna. Prin urmare, cum va spune Pierre Albert, nevoia de informatii este una dintre datele fundamentale ale omenirii.

Din cele mai vechi timpuri, valoarea stirilor creste atunci cand este sunt exclusive.

Forma cea mai primitiva a comunicarii reprezenta semnele si semnalele. O crestatura facuta intr-un copac putea sa insemne: “Fereste-te!” un mesaj pentru primii oameni putea sa fie o piatra colorata, o crenguta rupta, etc.

Capitolul 2

1. Primele semne dupa Guttenberg

Incepand cu secolul al XV-lea, in marile orase ale lumii se formeaza o adevarata retea de vehiculare a stirilor, a vestilor de orice fel. Stirile vor fi adunate si apoi copiate de scribi care in acelasi timp multiplica papirusul in zeci de exemplare difuzandu-le.

Dupa unii cercetatori, la Venetia aceste reproduceri se vor numi avissi in timp ce in Olanda aceluiasi timp, astfel de inscrieri vor purta numele de zeytungen. Exemplul lor se extinde si la Anvels, la Frankfurt, la Lyon dar si in alte zone ale Europei, demonstrand pretutindeni nevoia acuta de informare, de scriere si de multiplicare rapida.

Aceasta indeletnicire era destul de greoaie, si se astepta o solutie salvatoare. Ea a venit sub forma unei masini de tiparit care apare la Strasbourg in 1438, apoi la Mainz in 1454. Inventatorul era Johann Guttenberg, cel care prin masina sa de tiparit, avea sa revolutioneze cunoasterea, dand stiintei si literaturii un adevarat impuls.

Aceasta mare asteptare la nivelul Europei s-a manifestat cu o deosebita inversunare, desi in continentul alaturat, in China mai precis, tiparul exista de mai multe secole deja. Astfel, in timpul dinastiei T’ang (618-907), se tiparea o gazeta destinata publicului larg, gazeta avea si un nume “Ti pao”, ceea ce inseamna in presa un serios pas inainte.

Revenind la subiectul nostru, precizam ca incepand cu secolul al XV-lea, tipografii europene au editat publicatii sub forma unor caiete adeseori ilustrate pe gravuri din lemn. Caietele cuprindeau istorisiri privind bataliile unor feudali, funeraliile princiare, o serie de comemorari si aniversari. Caietele mai cuprindeau si unele reproduceri din acele “avisso”. Aceste foi se numeau occasionnales, si aveau avantajul de a fi vandute in librarii. Dimensiunile acestor foi fiind reprezentate de fascicole, aveau dimensiuni limitate. Ca numar de pagini, erau destul de consistente (numarau pana la 8-16 pagini).

Din punct de vedere al modului de tiparire, aceste publicatii se insereau in categoria brosurilor, dar cele mai multe erau situate intre brosuri si ziar. Aceste occasionnales, au trecut granita, putand fi intalnite si in Italia aceluiasi timp sub denumirea de gazette, cuvant care deriva de la substantivul gazetta care nu inseamna gazeta ci moneda mica, acesta fiind banutul care era dat drept contravaloare a publicatiei.

Mai tarziu, in Franta vor apare cu un caracter popular, asa numitele “canards”, care insemnau zvonuri, adica stiri mincinoase.

In fapt, acelea erau foi de scandal, in general aduceau la cunostinta cititorului stiri reale dar si inchipuite care se adresau sensibilitatii si puterii de a imaginatie a marelui public (efecte exagerate ale unor cutremure sau intamplari cu personaje misterioase).

Era vorba de exploatarea pasiunii omului pentru senztional. De aceea toate crimele, faptele de razboi, epifaniile, figurau frecvent in aceste foi, si inca in capul listei.

Din acele vremuri dateaza expresia canard care desemneaza si astazi o stire neadevarata.

In urma cu mai bine de un deceniu, Maurice Leverne publica o antologie a acestor documente de scandal. Vis-à-vis de aceste stiri, se fac comentarii dezvaluind atitudinea contemporana.

In aceasta perioada, occasionnalele si celelalte publicatii, au trebuit sa indure cenzura, o cenzura mult mai aspra decat oricand. Au fost cazuri cand gazetarii lor au fost condamnati la moarte pentru delicte de presa. Istoria presei retine mai multe nume: Nicolo Franco, spanzurat din ordin papal pentru ca a publicat comentarii critice la adresa desfraului familiei nobiliare Fornese (Victor Visineanu “Istoria presei romanesti”).

Viata publica intre timp in marile orase ale lumii va da semne ca un materie de informatii ar fi nevoie de cu totul altceva, poate de publicatii mai mari, mai bine organizate.

In occident, presa periodica nu va aparea imediat dupa ivirea tiparului asa cum era de asteptat, ea va apare insa dupa un secol si jumatate de la inventia lui Guttenberg (inceputul secolului al XVII-lea) timp in care presa periodica a fost precedata de o veritabila inflorire a scrierilor informative.

Se poate aprecia ca inventia tiparului a preluat o mare parte din sarcina copistilor sau a unor tipografi cum a fost Laurens Janszoon din Olanda care in 1420, folosind litere din lemn, a tiparit gramatici ale latinii elementare dar si alte lucrari cum ar fi Biblia.

In aceasta perioada, revolutiile industriale din Franta, Anglia si Germania au determinat perfectionarea tiparului concomitent cu tehnica producerii hartiei si a cernelei tipografice.

Intr-un cuvant, lumea se pregatea pentru o noua era, cea cu adevarat a lui Guttenberg, despre inventia acestuia Marshal McLuhan afirma ca “odata cu Guttenberg, Europa intra intr-o faza tehnologica a programului, faza in care schimbarea insasi devine norma arhitepala a vietii sociale”.

2. Primele periodice in Europa

Intaile periodice sunt socotite de mai toti specialistii a fi almanahurile derivate din calendarele imprimate la Mainz. Mai concret, primul almanah cunoscut a fost cel tiparit in Franta anului 1486. intre periodice amintim: “Relation” (Strasbourg, 1609), “La Gazette” (Franta, 1631), I successe del mondo” (Parma, 1645).

Isi facusera aparitia saptamanale ca cele din Madrid, Viena, Petersburg dar si Londra.

Un asemenea periodic apare in aceste vremi (1650-1700) la Timisoara, si anume publicatia “Temesvarer Nabrichten”. Intre primii ziaristi, lumea presei l-a retinut pe Theophraste Renaudot (1563-1653), redactorul periodicului “La Gazette”. El avea sa fie considerat in timp parintele ziaristilor francezi si unul din parintii presei mondiale. Acest Theophraste s-a nascut la Montpellier. El va scriein primul numar un adevarat crez jurnalistic: “Bucurati-va deci dupa voie de aceasta libertate franceza , si fiecare sa poata zice cu indrazneala ca el ar fi scos asta si ar fi schimbat pe cealalta, ca ar fi putut-o face si mai bine eu sunt de acord. Intr-un singur domeniu nu voi ceda in fata nimanui, in cautarea adevarului”.

Acest fapt prefigureaza datoria jurnalistului de a cauta si a scrie in orice timp numai si numai adevarul, indiferent de numele celui care il trag de maneca.

Intr-o stampa de epoca, profilui publicatiei “La Gazette” era infatisat printr-o alegorie deosebit de sugestiva. Ea infatisa ziarul in cauza intr-o sala de tribunal, intr-o rochie alba, cu chip de femeie. Dar pe rochia gazetei sunt brodate perechi de ochi, de urechi si de limbi omenesti precum si reprezeintari ale adevarului nud. Pe postul de grefier in stampa respectiva, la o masa se afla Theophraste care simbolizeaza intransigenta. Gravura de jur imprejur inscrie zeci de catrene de genul: “eu colind peste tot in acest univers, sceptrul meu face sa domneasca proza si versurile si pentru tronul meu este prea mic.

Febra periodicelor cuprinde in acel timp si lumina slava la Sankt Petersburg. Tarul Petru cel Mare, fascinat de occident, fondeaza in 1703 propriul sau ziar, conturand si prin aceasta personalitatea sa de reformator al Rusiei, de adevarat spirit enciclopedist in istoria Rusiei, tara care avea sa dea lumii una dintre cele mai mari literaturi si culturi.

In vremea periodicelor europene se naste un evantai al scrierilor publiciste.

2012-02-05T23:25:00.004-08:00

Curs 8 – Presa romaneasca in anii Primului Razboi Mondial

Sunt prezentate principalele acţiuni şi evenimente care ilustrează lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale în anii 1882-1893. Se continuă cu momentul 1891, când la 24 ianuarie s-a constituit secţiunea Craiova a Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, apoi cu momentul mai 1911, când Craiova găzduieşte Congresul pe ţară al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor.

La Muzeul de istorie al Olteniei sunt prezentate impresionantele acţiuni de masă din anii 1914-1916, când la chemarea formaţiunilor politice care se pronunţau pentru intrarea României în război în vederea eliberării Ardealului, în toate oraşele Olteniei au avut loc demonstraţii şi mitinguri in sprijinul ideii de eliberare si de desăvârşire a unităţii naţionale.

În condiţiile declanşării primului război mondial, ale presiunilor diplomatice ale taberelor beligerante, România, după doi ani de neutralitate, intră în război cu dorinţa declarată de a realiza unirea tuturor provinciilor locuite de români. Tot aici sunt expuse ediţia specială a ziarului "Viitorul" din 15 august 1916, articolul "Ceasul", semnat de Nicolae Iorga, fotocopia Tratatului de alianţă din 4 august 1916, ordine de chemare, alături de comunicatele oficiale ale Prefecturii Dolj cu privire la operaţiunile militare din primele zile de lupta. Un loc special a fost rezervat eroicelor încleştări de pe Valea Jiului din octombrie 1916, participării unităţilor militare din Oltenia la luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, redată printr-un grupaj de fotografii originale, articole din presă şi corespondenţa Regimentului 27 Vânători. Este relevată, de asemenea, contribuţia populaţiei române, în teritoriul ocupat, la lupta pentru eliberarea ţării, puternică mişcare de rezistenţă care s-a dezvoltat în Oltenia condusă de căpitanul Victor Popescu. În acest context al eroismului dovedit în anii 1916-1918, este prezentat, alături de eroina neamului Ecaterina Teodoroiu, tânărul student Ionel Romanescu, aviator care după încheierea păcii de la Buftea din mai 1918 s-a înrolat voluntar în aviaţia franceză cazând eroic în luptele aeriene de la Rethel-Franţa, în noiembrie 1918. Momentul 1916-1917 este completat cu un bogat material constând din obiecte care au aparţinut ostaşilor români participanţi la lupte, arme, medalii, brevete, obiecte lucrate pe front, corespondenţă. Un loc aparte îl ocupă activitatea de propagandă pe care diaspora românească din Franţa, Italia, Anglia şi S.U.A. a desfăşurat-o pentru a aduce la cunoştinţă opiniei publice mondiale obiectivele legitime spre care aspiră poporul roman. Sunt prezentate astfel documente, hărţi, reviste si ziare editate de românii de peste graniţă. Amintim faptul că Muzeul Olteniei este posesorul decoraţiilor şi distincţiilor obţinute de Constantin Angelescu, unul din principalii făuritori ai României Mari, primul ambasador al României la Washington 1917-1918 şi vicepreşedinte al Consiliului Naţional din Franţa. Sala se încheie cu momentul de apogeu al formării statului unitar român prin unirea cu România a teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină. Pe un fundal, ce redă o imagine din timpul Marii Adunări de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, sunt prezentate fotografii originale care redau aspecte din timpul manifestărilor desfăşurate la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia, ziare şi harta provinciilor româneşti reunite în graniţele aceluiaşi stat. Împlinirea visului de veacuri al tuturor românilor, realizare memorabilă la care populaţia Olteniei a aspirat în permanenţă, aducându-şi contribuţia sa, unirea din 1918 a trezit un puternic entuziasm în oraşele şi satele teritoriului dintre Dunăre, Carpaţi si Olt.

Intre 1914 si 1916 ambasadele principalelor tari combatante au subventionat masiv presa romaneasca incercand sa obtina simpatia opiniei publice. Germania, Franta si Anglia au platit ziare si publicisti care, prin articole, sa determine intrarea Romaniei in razboi de partea uneia sau alteia din cele doua aliante. Izbucnirea Primului Razboi Mondial, in 1914, oferea Romaniei trei posibilitati: sa lupte alaturi de Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), sa intre alaturi de Antanta (Franta, Anglia, Rusia) sau sa ramana neutra. Doi ani, Guvernul a preferat neutralitatea. In culise, insa, se ducea o lupta intensa pentru orientarea tarii de o parte sau alta. Razboiul din umbra pentru cucerirea simpatiilor opiniei publice s-a dat prin intermediul ziarelor.

Pamfil Seicaru scrie, in “Istoria Presei”, ca legatiile Frantei, Rusiei, Angliei si Germaniei primisera fonduri pentru cumpararea de ziare, infiintarea unor ziare noi si pentru cumpararea oamenilor politici. Ziarele Adevarul si Dimineata se orientasera spre Franta si Anglia. Dreptatea, Seara, Minerva, devenisera pro-germane. Ziarul Moldova de la Iasi (apropiat de PP Carp) incepu o campanie anti-ruseasca, la fel si Opinia, din acelasi oras, ziar care fusese infiintat de Al. A. Badarau si Take Ionescu. Noua orientare a publicatiei a dus, de altfel, la departarea celor doi, Take Ionescu fiind un filo-englez.

Slavici – filo-german

In 1914 apare ziarul Ziua, de orientare pro-germana, infiintat de Ioan Slavici. Banii, zice Seicaru, ar fi venit de la Legatia Germaniei prin intermediul ginerelui lui Slavici.

Surprinzatoarea orientare a lui Ioan Slavici, un critic cunoscut al Austro-Ungariei, ar fi fost data de credinta ca, intre pericolul austriaco-german si cel rusesc, ultimul era mult mai mare pentru Romania. Problema era, insa, ca orientarea politica a lui Ioan Slavici era exploatata de presa maghiara. Astfel ca romanii transilvaneni si bucovineni refugiati in Regat au declansat o serie de manifestatii de protest. Pamfil Seicaru spune ca manifestatiile ostile din fata redactiei ziarului Ziua devenisera o obisnuinta. Exemplare din Seara, Ziua, Dreptatea sau Minerva erau arse in piata Teatrului National. Un gazetar ardelean, pe nume Drumaru, crease un grup numit Garda Demnitatii Nationale, care se ocupa de manifestatii. Un an mai tarziu, insa, dupa ce a primit bani de la legatia germana, a inceput sa publice brosuri in care erau atacati refugiatii transilvaneni. Tot in 1914 apare ziarul Steagul, finantat de Al. Marghiloman, de orientare pro-germana. Directorul publicatiei era C. Bacalbasa.

Lupta pentru Universul

Ziarul Universul fusese infiintat de un italian, Luigi Cazzavillan, in 1884. Ziarul devenise popular pentru ca introdusese faptul divers, ilustratia, scazuse pretul, aparea dimineata, in timp ce celelalte apareau la pranz, si era, vorba italianului “niti cu aia, niti cu aia”. La batranete, Cazzavilan se casatoreste cu o tiganca din tipografie. Eleonora se ocupa cu pusul foilor in masina de tiparit. Dupa ce moare italianul, Eleonora Cazzavillan se casatoreste, in 1909, cu un marunt functionar, Nae Dumitrescu-Campina. Pamfil Seicaru relateaza ca acesta habar nu avea de presa, insa nota cu sarguinta, in fiecare zi, greselile de tipar.

In 1914 germanii reusesc sa ajunga primii la Universul. Intai au fost cumparati redactorii si, mai apoi, directorul Nae Dumitrescu. Interesul nemtilor nu era atat publicarea unor articole favorabile Germaniei, cat sublinierea victoriilor Puterilor Centrale sau a infrangerilor Antantei. Cu litere cat mai mari, pe prima pagina.

Intra in scena Take Ionescu

Take Ionescu se ocupa cu propaganda pentru Anglia si Franta. Era consilierul Guvernului englez pe probleme romanesti si ambasadorul britanic primise instructiuni precise sa nu-i iasa din cuvant.

Pentru a contracara influenta germana de la Universul se foloseste de avocatul ziarului, Stelian Popescu. Acesta ii castiga increderea Eleonorei, si-i povesteste aventurile sotului ei, Nae Dumitrescu, care o insela frecvent. Stelian Popescu obtine un contract de arenda al ziarului atsfel ca il indeparteaza pe Nae de la conducerea publicatiei. Insa, Nae si Eleonora se impaca. Vor ziarul inapoi. Se ajunge la Tribunal, iar avocatul lui Popescu este chiar Take Ionescu. Pana la terminarea procesului, Tribunalul numeste drept custode la Universul un general iesit la pensie care incepe sa scrie articole pro – franceze si pro-engleze. Se pare ca, in final, Eleonora ar fi castigat procesul. In iulie 1916, insa, balconul de fier de la vila in care locuiau proprietarii ziarului Universul se prabuseste cu tot cu Eleonora. Femeia moare iar, ulterior, Stelian Popescu rascumpara drepturile mostenitorilor pentru ziar. “Erau in joc nu un contract de arendare ci interese politice mult mai mari. O luna mai tarziu, Romania intra in razboi contra Puterilor Centrale” – concluzioneaza Pamfil Seicaru. A fost un atentat pus la cale de servciile secrete romanesti? Nu vom sti.

Balacarelile lui Arghezi

Revista lui N.D. Cocea, Facla, primise bani de la francezi si cumparase o tipografie. Evident, revista ducea o propaganda virulenta anti-germana. Tudor Arghezi, vechi prieten de-al lui Cocea, pe care acesta il lansase in 1910, primeste bani sa scoata revista Cronica, cu Gala Galaction director.

Odata cu banii primeste si ordinul sa-l atace pe Cocea. Incepe una din cele mai oribile balacareli de presa. Arghezi il ataca pe Cocea, dezvaluind legaturile sale homosexuale (care, in parte erau deja cunoscute, Cocea insusi declarand in fata unui judecator care ancheta atacul din gelozie a unui servitor asupra unui amic: “Nici un articol din codul penal nu mã împiedicã sã dau sezutului meu folosirea care-mi place”. De atacurile lui Arghezi nu scapa nici sora lui N.D. Cocea. In replica, N.D. Cocea, aminteste ca o fotografie nud a lui Arghezi s-ar gasi pe biroul unui homosexual notoriu (Al. Bogdan – Pitesti, directorul ziarului Seara), ca mama sa e unguroaica si ca a fost bucatareasa.

Polemica a coborît toate treptele trivialitãtii, mamã, surori, nimeni si nimic nu a fost menajat; talentul nu mai servea pentru a da o cît de sumarã tinutã cuvintelor alese cît mai crude în brutala lor vulgaritate. O respingãtoare bãlãcealã în haznalele intimitãtii descoperite în plinã zi, si fãrã sã aibã, cel putin, scuza – penibilã – a unor convingeri, care se înfrunta cu o neînduplecatã urã; un simplu dialog de chivute pe un maidan. Acest spectacol a dãunat si lui Arghezi, si lui Cocea. Controversa pentru care scoteau revistele: alãturi de Franta sau alãturi de Germania nu mai exista, paginile serveau la o simplã întrecere în zvîrlirea cãldãrilor cu lãturi. Pamfil Seicaru – Scrieri din exil.

Sa concluzionam ca, pana la 1916, opinia publica a fost pregatita in directia unei aliante cu Antanta. Atat de puternic devenise sentimentul anti-german, incat studentii l-au luat la bataie pe profesorul Vasile Pârvan, fondatorul scolii române de arheologie, pentru ca manifestase simpatii pro-germane. Desi lucrul era de inteles, avand in vedere ca Pârvan studiase in Germania.

2012-02-05T23:25:00.003-08:00

Curs 11 -

PARTEA a II-a - FORME ASOCIATIVE ALE JURNALIŞTILOR DIN ROMÂNIA

Primul moment important din istoria presei româneşti, în care ziariştii au decis să promoveze forme profesionale de asociere s-a înregistrat în noiembrie l871, când au avut loc lucrările “întâiului congres al presei din România”. Participanţii, l3 ziarişti de la l3 ziare, s-au reunit la hotelul Lazăr Nou de pe Podul Mogoşoaiei şi au adoptat, după două săptămâni de dezbateri, o rezoluţie în l5 puncte. Iată componenţa congresului- Emil Costinescu ( Românul, Bucureşti), Al.D.Holban (Unirea Liberală, Iaşi), George Mihail (Gazeta de Bacău), Cesar Bolliac (Trompeta Carpaţilor), Alexandru Lupaşcu (Semănătorul, Bârlad), V.Al.Urechia (Informaţiunile), Pr.Gr.Musceleanu (Biserica Română), N.T.Orăşanu (Daracul), G.Dem.Teodorescu (Ghimpele), Dem.Pandrav (Asmodeu), Al.Lăzărescu (Informaţiunile din Galaţi), Dr.Dumitru Severeanu (Gazeta medico-chirurgicală), M.Nerone Popp (Opinia Publică).

De reţinut că în afară de punctul XV, în care se afirma că libertatea presei, libertatea cuvântului, alături de alte libertăţi fundamentale “sunt punctele cardinale pe care se reazămă edificiul nostru public”, celelalte prevederi ale rezoluţiei erau mai degrabă politice decât profesionale. “Acest Congres a fost, în realitate, Congresul Presei liberalo-democratice”, aprecia G.Călugăru (l926), “fiindcă ziarele conservatoare -guvernamentale n’au participat”. Reuniunea nu a fost lipsită de surprize - George Missail avea să propună cu această ocazie deschiderea lucrărilor “printr-un vot de recunoştinţă faţă de Asachi, Bariţiu, Eliade, (de) întemeietorii ziaristicii româneşti”. În cuvântul său însă, B. P. Haşdeu l-a exclus din această serie pe Kogălniceanu, despre care avea să afirme că deşi era merituos în literatură, se dovedise “cameleonic în politică”. Haşdeu a reuşit să intre în conflict şi cu Ion Ghica, pe care îl acuza că a îmbrăţişat o poziţie “cosmopolită”.“Ce era atunci presa română?” se întreba C.Bacalbaşa. “Era o adunătură de ziarişti săraci şi începători, afară de Cesar Bolliac, o adunătură de necunoscuţi”. Cum “mergeau”ziarele? “Ziarul Românul nu-şi putea plăti dările şi fotoliul lui C.Rosetti se vindea. Trompeta Carpaţilor d’abia îţi ţinea zilele. În luna noiembrie l87l acest ziar anunţa că Cesar Bolliac îşi vindea colecţia de tablouri spre a susţine ziarul”. Este cert că cele mai multe dintre publicaţiile din epocă aparţineau unor formaţiuni politice ori le susţineau deschis – în anul l877, din cele nouă cotidiane câte apăreau în România, Românul ,Telegraful şi Dorobanţul erau liberale, Timpul ,al conservatorilor catargişti, Presa, “cu conservatorii de nuanţă Vasile Boerescu” , România liberă “cu înclinaţiuni junimiste”,alături de care se mai editau L’Orient, Naţiunea Română, Războiul.

In anul l883 avea să se constituie, tot la Bucureşti, Societatea Ziariştilor, moment evocat de N.Iorga în termenii “dezvoltarea presei, înmulţirea ziarelor şi dovada făcută cum că ziarismul începe să devină o carieră, inspiră câtorva ziarişti (...) hotărârea de a forma o societate a ziariştilor”,astfel încât “se putu organiza câteva întâlniri la localul Curierului Financiar, ziarul economico-financiar săptămânal al lui Mina Minovici”. Mai multe amănunte ne oferă tot Bacalbaşa :”Treizeci şi trei de ziarişti se adună şi aleg următorul comitet: Preşedinte, B.P.Haşdeu, vice-preşedinte D.A.Laurian, şi colonel Skeletti, I.C.Bibicescu, Al.Ciurcu, Eminescu, Missail şi Barbu Constantinescu membri, M.Minovici casier. Dar această societate nu va avea această viaţă; unul din motive este că preşedinţia nu a fost dată lui C.A.Rosetti. Motivul nealegerii lui Rosetti a fost Eminescu care, cu nici un preţ nu a voit să admită preşedinţia directorului Românului. Eminescu era un om mare căci era un poet genial, dar în politică vedea strâmb, n’avea lărgimea de orizont a lui Rosetti, era pătimaş, nu erta lui Rosetti cele două păcate , întâiul că era liberal, al doilea că avea şi sânge grecesc în vine.Rosetti era cel dintâi ziarist al epocei lui, cine-i putea contesta aceasta ;preşedinţia unei societăţi de presă se cuvenea de drept omului care luptase o viaţă pentru libertatea presei ; totuşi glasul lui Eminescu a avut mai multă trecere şi Rosetti a fost înlăturat(...) Izbuti Haşdeu. Dar Haşdeu îşi dete demisia, C.A.Rosetti fu ales preşedinte şi rămase până la moartea sa în aprilie l885. Societatea încetă a mai trăi”(C.Bacalbaşa, l935). Alte surse bibliografice atestă faptul că în anul l883, în sediul Curierului Financiar s-a constituit un Comitet general al presei care avea interese exclusiv filantropice, prezidat de C.A.Rosetti, alături de care activau I.G.Bibicescu(Românul), Gr. Păucescu(Timpul), D.A.Laurian (România liberă), M.Minovici şi alţii (vezi Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, îngrijitorii ediţiei l993 a lucrării lui C.Bacalbaşa, “Bucureştii de altădată”). Acesta ar fi fost punctul de plecare spre constituirea unui comitet al presei care urma să apere interesele profesionale ale jurnaliştilor. În luna ianuarie l883, comisia formată din N.Xenopol, D.A.Laurian, Barbu Constantinescu, Mina Minovici şi D.Roco s-a reunit de mai multe ori în redacţia României libere pentru a elabora şi vota statutul Societăţii Presei, oficializată în februarie l883.Comitetul de administraţie avea să fie format din B.P.Haşdeu ca preşedinte, Laurian şi G. Steriade vicepreşedinţi, G.Misail, M.Eminescu, I.G.Bibicescu şi alţii, membri.Totuşi, în anul l884 D.A.Laurian avea să propună înfiinţarea unei societăţi a presei, amintind că în anul l883 s-a făcut o încercare în acest sens, “dar ideea n’a prins”. George Costescu, în lucrarea “Bucureştiul şi Vechiul Regat”(l944) nota că “dezvoltarea presei prin înmulţirea ziarelor a provocat şi înfiinţarea unei Societăţi a Presei, în l888, din iniţiativa şi sub preşedinţia lui Dumitru Laurian, directorul ziarului România liberă”.

Datele sunt uşor contradictorii, iar dorinţa ziariştilor de se reuni s-a manifestat inegal, după cum rezultă din documentele consultate. O explicaţie pare să fie cea oferită de C.Bacalbaşa – “Pe vremea aceea ziariştii erau încă împărţiţi în tabere ostile, ziarismul pur profesionist nefiind încă destul de dezvoltat, acei cari scriau în gazeta aveau toate patimile partidelor ce reprezentau. Dacă partidele erau rivale, şi se combăteau cu violenţă, ziariştii erau şi ei, oarecum, antagonişti. De aceea era greu de găsit formula care să poată întruni la un loc pe toţi oamenii condeiului gazetăresc”. În scurta prezentare a Societăţii Ziariştilor din “Anuarul Presei Române şi al Lumei Politice”(Bucureşti, l9l2) se menţiona, în legătură cu “prima societate a presei sub preşedinţia lui C.A.Rosetti”:”durata i-a fost scurtă; au urmat alte două încercări şi mai puţin norocoase , apoi mulţumită mai ales stăruinţelor ziaristului Dionisie Miron, a treia, care a avut o durată mai lungă ,dar a degenerat, societatea presei fiind năpădită de alţi profesionişti. Ziariştii dintr’însa s-au retras(...)aproape cu totul şi au întemeiat, în toamna anului l899 actualul Sindicat al Ziariştilor”.

Se pare că primele organizaţii profesionale, numite “cluburi de presă”, apăruseră în Marea Britanie, Franţa şi S.U.A. înainte de anul l880 (Kubka, J., Nordenstreng, K., l987) iar numele actual al profesiei –jurnalist- a fost menţionat pentru prima oară, la începutul secolului al XVIII-lea, în periodicul francez “Journal de Trevoux”. Spre exemplificare, în anul l883 se înfiinţa, la Berna, Asociaţia presei elveţiene, în anii l884 şi l886, în Tările de Jos , respectiv Franţa sunt fondate diferite organizaţii sindicale; în l907, în Marea Britanie apărea o primă Uniune Naţională a Jurnaliştilor s.a.m.d.

Un alt “prim” congres al presei avea să fie convocat la l/l3 iulie l884 din iniţiativa directorilor ziarelor Naţiunea şi Românul , Dim .Brătianu şi C.A.Rosetti, pentru a studia posibilitatea de a lua unele măsuri prin care să se asigure libertatea alegerilor. De această dată ,după două zile de dezbateri, s-a semnat o rezoluţie. În ianuarie l897, Societatea Presei se reunea în adunare generală (32 de ziarişti) pentru a alege conducerea breslei- D.A.Laurian ca preşedinte, C.Bacalbaşa vicepreşedinte, precum şi pentru a aproba includerea a noi membri, între care pictorul N.Vemont, poetul A.Obedenaru, publiciştii Pepin Mirto, I.Elian, Alexandru-Dorna şi alţii.

La 5 aprilie l900 avea să se constituie Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti(S.Z.B.),ale cărui obiective , aşa cum rezultă din statut, erau “ocrotirea intereselor morale şi materiale ale ziariştior; strângerea legăturilor de colegialitate şi solidaritate profesională între ziarişti ; ridicarea şi menţinerea prestigiului şi demnităţii corporaţiunei ; crearea unei Case de ajutor şi pensiuni pentru membri sindicatului”. În ceea ce priveşte calitatea de membru, aceasta putea fi dobândită de ziariştii bucureşteni care lucrau într-o redacţie “a unei gazete zilnice”, aveau un stagiu în presă de cel puţin trei ani consecutivi, aveau naţionalitate română şi se bucurau “de o perfectă şi ireproşabilă reputaţiune din punctul de vedere moral”. Sindicatul avea şi un juriu de onoare, apt să rezolve toate “actele de natură a compromite prestigiul şi demnitatea de ziarist”, precum şi conflictele profesionale dintre jurnalişti, format din 20 reprezentanţi ai organizaţiei. Juriul putea decide administrarea următoarelor sancţiuni – avertisment, suspendare din toate drepturile de membru pe timp nelimitat, excluderea din sindicat. Menţionăm că unul dintre cei mai energici iniţiatori ai sindicatului a fost ziaristul Dionisie Miron, de la revista Traian, cunoscut mai ales pentru culegerea şi publicare de folclor; preşedinte de onoare al S.Z.B. va fi chiar Regina Maria. De reţinut că primele fonduri ale S.Z.B. au fost oferite de Luigi Cazzavilan (l852 – l902), directorul ziarului Universul. Printre cei care au deţinut funcţia de preşedinte al S.Z.B. s-au aflat Ion Procopiu, G.Rădulescu, Al. Ciurcu, I.G.Duca, C.Bacalbaşa .

Numărul ziariştilor bucureşteni este greu de aflat cu precizie, de aceea preluăm datele oferite de un anuar editat de Carol Gobl la l900, potrivit căruia , în acel an activau 80 ziarişti , pentru ca la l906 să se înregistreze un număr de 205 ziarişti, după F.Dame. Este cert că în anul l926 sindicatul avea l66 membri, dintre care 3l erau pensionari. Remarcăm, ca element inedit, precizarea statutară conform căreia “chestiunile de politică nu vor putea face, niciodată sub nici un cuvânt, obiectul desbaterilor sau manifestărilor de orice fel ale sindicatului, comitetelor sau delegaţiunilor sale “, ceea ce poate fi interpretat ca un semn de maturiate profesională. Peste doi de la înfiinţare, avea să apară şi prima publicaţie de cultură profesională, Sindicatul Ziariştilor ,din păcate, într-un unic număr (Bucureşti, 9 februarie l902).

Alături de S.Z.B., la 26 noiembrie l906 începea să funcţioneze Cercul PRESA al Ziariştilor din România, ce avea ca obiective “susţinerea intereselor şi a prestigiului corpului ziariştilor”, într- ajutorarea membrilor Cercului s.a.m.d. Primul comitet de conducere a fost format din Th.C.Mănescu, S.Grossman, N.Popescu Duţu, S.Labin şi D.Catina. In anul 1913 se constituia, tot la Bucureşti, Asociaţia Generală a Presei Române,(după unele surse , data înfiinţării ar fi 4 martie l9l4) cu scopul “de a păra interesele morale şi materiale ale membrilor ei; apărarea şi înălţarea prestigiului presei în genere prin toate mijloacele ce-i vor sta la îndemână şi, mai cu deosebire ori de câte ori presa va fi atinsă în drepturile şi libertăţile ei consfinţite prin legi şi Constituţie sau un membru al ei ar suferi o jignire nemeritată” , precum şi alte obiective, între care, înfiinţarea unei case de ajutor, consolidarea solidarităţii profesionale, instituirea de tribunale arbitrare care să poată rezolva incidentele dintre ziarişti şi directori ori editori de ziare, sau dintre ziarişti şi persoane particulare. Unul dintre punctele statutului prevedea organizarea de biblioteci, cursuri şi conferinţe, crearea de aşezăminte menite să sporească cultura profesională a membrilor Asociaţiei. Accesul în A.G.P.R. era condiţionat de o vechime neîntreruptă de trei ani în presă, şi de apartenenţa la personalul redacţional retribuit al unui cotidian sau săptămânal; puteau intra în Asociaţie şi directorii de publicaţii, dacă aveau o vechime de trei în profesie ori dacă lucrau la un periodic ce apăruse, fără întrerupere, timp de cinci ani. Primul preşedinte al acestei forme asociative a fost ziaristul Constantin Mille (în anul l926 numărul celor înscrişi ajunsese la 240). In anul l9l8, din iniţiativa a 11 ziarişti ieşeni lua fiinţă Sindicatul Ziariştilor din Moldova, care pe lângă obiectivele specifice tuturor sindicatelor de acest tip avea stabilită, prin statut, instituirea unei comisii de arbitri cu competenţa de a judeca în primă instanţă conflictele dintre ziarişti, dintre ziarişti şi patronii de ziare ori directorii de ziare. În plus, fondatorii afirmau că “Sindicatul va stărui să se prevadă prin lege chiar ,că patronii şi directorii de ziare nu-i pot concedia pe ziarişti fără motive întemeiate, precum nici ziariştii nu pot părăsi locul din capriciu, sub pedeapsa de despăgubiri reciproce la caz contrar”. S.Z.M. era mai deschis în ceea ce priveşte dobândirea calităţii de membru, deoarece puteau face parte din organizaţie “Toţi ziariştii, fără distincţie de religie şi sex, de la ziarele cotidiene sau periodice, fie că se susţin numai din salariul ce primesc de la ziar, fie că mai au şi alte îndeletniciri, din venitul cărora se pot ajuta la trai”.Preşedintele acestui sindicat a fost ziaristul Robert Soutzu, din Iaşi.

2012-02-05T23:25:00.001-08:00

Curs 9 – Istoria presei romanesti

Cele mai importante publicatii de presa – partea I

Curierul românesc a fost primul ziar în limba română care a avut o apariţie îndelungată şi un rol foarte important în trezirea conştiinţei naţionale a românilor(12). Între anii 1830 şi 1847 a avut şi câteva suplimente - Adaos literar, Gazeta Teatrului Naţional, Muzeul Naţional, Curier de ambe sexe (13).

Tot în anul 1829, începând cu 1 iunie, apărea în Iaşi, periodicul Albina Românească. Gazetă politico-literară, al cărui iniţiator, proprietar şi redactor era Gheorghe Asachi. Albina va avea şi un supliment literar, Alăuta românească. (14). Iată textul Înştiinţării ce a precedat apariţia Albinei, datat 17 aprilie 1829.

Înştiinţare

despre Gazeta Românească din Ieşi

Nu se află astăzi în lumea politicită neam, deşi mai mic la număr decât românii, carele, întru alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei un jurnal periodic. Sporiul acel vrednic de mirare în carele acum au ajuns ştiinţele, măiestriile şi negoţul au răsărit în parte din asemene împărtăşitoare mijloace, prin carile lăcuitorii dispărţiţi de munţi şi de mări se fac vecini şi, împrumutându-se cu rodul cercărilor, îndămnează traiul însoţitori. Luătoriul-aminte, cetitorul gazetei, ca într-o oglindă în ea vede înfăţoşate toate interesantele întâmplări de carile el însul atârnă, martor să face cruntelor bătălii, vede faptele, aude vorbirile străluciţilor bărbaţi, să minunează de fenomenele firei, şi ca un călători de pre rătunzimea pământului culege folositoare pilde şi învăţături.

Întru părintească îngrijire, ce pentru binele public păstrează cătră patria noastră scutitoare împărăţia Rosiei, înalta orcârmuire au binevoit a da voie să se tipărească la Ieşi Gazeta românească. În puterea sus-arătatei înalte învoiri, d. aga Asachi însărcinându-se cu direcţia acestui lucru, redacţia gazetei, adecă soţietatea alcătuitoare, nu pregetă a înştiinţa pe evgheniştii boieri şi pe toţi simpatrioţii că jurnalul acest politico-literal să va tipări în Ieşi supt nume de Albina românească, în următoarele condiţii :

1. Începând de la 15 mai viitori Albina românească se va tipări de două ori pe săptămână.

2. Mărimea şi forma gazetei va fi pe săptămână de o coală şi jumătate în 4.

3. Ea va cuprinde : politiceşti şi interesante novitale din toate ţările lumei, buletine de la teatrul războiului, culegeri istorice, literale, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, şi mai ales adese se vor împărtăşi din vrednici scriitori povăţuiri despre economia câmpului, despre care pentru toate timpurile anului se vor însemna regule după sistema practicată în ţările politicite, atât despre mai buna lucrarea pământului, a pometelor, a viilor, a stupilor, a viermilor de mătase, a velniţilor, a pădurilor, câtşi povăţuiri pentru ferirea şi vindecarea epizotiei (boalei vitilor) şi alte folositoare pentru moşinaşi şi posesori. Prenumerantul ce-şi va păstra şirul între al acestor gazete va avea în casa lui un honograf deplin de întâmplări în mijlocul cărora însul viază şi carile în adevăr întrec pe multe alte epohe. În suplementul ce să va adăogi câteodată se vor tipări poroncile ocârmuirei ce au să fie tuturor cunoscute. Asemenea, acele ce atingându-se de negoţul Moldovei se vor slobozi în megieşitele ţări. În acel suplement se vor mai publica mezaturile, vânzările şi înştiinţările particulare. Acei cari vor avea trebuinăă a li se tipări asemenea cuprinderi, supt a lor iscălitură întărită de dregătoria locului, le vor trimite cătră : Redacţia Albinei româneşti, adăogând şi cheltuiala publicaţiei.

4. Preţul acestei gazete pentru Moldova va fi patru galbini pe an, care preţ foarte măsurat este în alăturare cu cele mai ieftine străine gazete, când Albina românească va cuprinde în filile sale toate înştiinţările adevărate ale altor jurnale.Dar pentru că de la 15 mai, când se va începe gazeta, până la încheierea anului 1829, rămân numai şapte luni şi jumătate, aşadar analogul ce să cuvine acuma la prenumeraţie este de 78 lei, 30 parale. Dacă această gazetă va căpăta doritul spor de care în toate chipurile redacţia se ca sârgui a să învrednici, atuncea, de la începutul anului 1830, Albina românească se va tipări cu mai mare deplinătate, cu nou tipari şi pe fină hârtie. Ce să atinge de stilul gazetei aceştia, redacţia va urma după cel cerut de regulile limbei, şi pe carile orice filolog ideat îl va afla potrivit. Precum de datorie este a nu mai întârzie de a aduce limba vorbită de mai mulţi decât patru milioane români la gradul deplinirei, cătră carele strălucitul ei început o împuterniceşte, iar paradigma cultivitilor sale surori o îndeamnă.

În Ieşi prenumeraţia se va face deodată în Mănăstirea Sfinţilor Trii Ierarhi, iar pe la ţinuturi redacţia s-au adresuit cătră persoane binevoitoare, trimiţându-li bileturile cuviincioase şi împuternicire de a priimi preţul sus-arătat de la prenumeranţi şi de a le da bileturile însemnate cu sigiliul redacţiei, prin carele-şi vor cere gazeta la locul şi ziua arătată.

Cu ace întâie gazetă se vor tipări pe o filă, spre pomenire, numele prenumeranţilor cari unui lucru obşteşte folositori vor da razemul şi îndemnul dorit, fără carile nu se va putea înfiinţa.

Ieşii, 17 aprilie 1829 Redacţia Albinei româneşti.

Amintim că Gheorghe Asachi (1788 – 1869), ziarist, poet, pictor, scriitor, editor şi tipograf, a fost întemeietorul învăţământului românesc în Moldova (Academia Mihăileană, 1835), al presei moldovene (Albina românească, 1829) şi al teatrului din Moldova (1816).

A fondat şi editat publicaţiile Adaos la Foia sătească (1846), Adaos la Buletinul Oficial al Moldovei (1851), Alăuta Românească (1837), Almanah de învăţătură şi petrecere (1842), Arhiva Albinei pentru arheologie română şi industrie (1844) şi altele.

Ca şi alte publicaţii editate în etapa de început a presei noastre, editorul Albinei va acorda un spaţiu însemnat literaturii. Aşa cum arătam mai sus, primul ziar politic şi cultural al românilor din Transilvania va apărea la Braşov, săptămânal, începând cu 12 martie 1838, sub redacţia lui G. Bariţiu: Gazeta de Transilvania (în anul 1849 a avut titlul Gazeta Transilvană, apoi Gazeta Transilvaniei)

De la redacţie

(Gazeta de Transilvania)

Lucru mai nou totdeauna şi mai scump, mai nepreţuit, mai neşters din inimile şi minţile noastre, mai vrednic de nemurire nu sunt în stare a arăta vrednicilor mei cetitori, decât înştiinţarea despre însuşi foaia aceasta a noastră politică, pentru care în zilele aceste ne veni slobozenie deplin de la înaltul tron ca să o putem da de aci înainte nempiedecaţi la o naţie care prin întârzierea în cultura duhului putem să zicem cum că ridică mila iubitorilor de omenire din veacul nostru. Suflete al meu! găteşte-te a-ţi vărsa toate simţimintele cele mulţămitoare înaintea preabunului nostru suveran şi părinte Ferdinand I-ul. Oh, dar ele mă năpădesc prea multe deodată şi tocma prin aceasta îmi precurmă cuvântarea şi îmi năduşă graiul.

Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iată o îngrijire noua, un dar deosebit, o facere de bine nepreţuită, o priveghere, o pronie părintească cu ochi ageri strălucitoare asupra-ne şi la toate lipsele şi trebuinţele noastre! Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la toate clasele de oameni! Strigă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţălepte şi părinteşti : mijloacele la aceste sunt cărţile, literatura, scrierile periodice lăţite şi propovăduite la toţi. Nouă acestea ne lipsea; iată ca ni s-au dat, şi ni s-au dat atunci cînd celelalte naţii cu noi împreuna lăcuitoare încă au ajuns să cunoască cum că singură luminarea şi dezvoltarea ideilor unui popor, cum este al nostru, poate să-l puie în stare a contribui fiziceşte şi moraliceşte la fericirea patriei, într-a căria sân ne am născut şi ne hrănim. Mulţămită celor care strigă astazi cu glas puternic: deşteaptă-te şi tu, române, păzeste înainte împreună cu noi, priimeşte şi cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie[…] Cu toţii ştiu şi pricep cum că cunoaşterea unei naţii pe o cale mai uşoara şi mai scurtă nu este altfel cu putinţă decât prin însăşi lucrarea şi îmbogaţirea limbei şi literaturei sale. La acestea să se dea zbor nempidecat, şi noi suntem scăpaţi de întunerecime. Toate alte mijloace sunt nesigure şi înşelatoare. Negreşit că o limbă straină, o mastehă oricare rău nu va hrăni. Şi aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o foaie politică în limba naţională ce folosuri poate aceasta să aducă, că cu atât mai luminat să se cunoască facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou câştigată, dar am nădejde că nici unul dintră cititorii noştri nu va fi care să nu-şi închipuiască şi sa-şi numere acele folosuri cu cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile aceeaşi ne va folosi şi noua – oh, va fi mai mult! Nici de aceea nu cred să fie mulţi între români care să zică: tocma novele politiceşti pot să citesc cu mult mai bune în limbi străine – oh, nu ; căci fieştecare ştie cum că acele nu sunt scrise în interesul şi amăsurat trebuinţelor românului. Fieştecare trage folos la oala sa: vorba românească. Un strain nu scrie în limba româneasca, cu atâta mai puţin în duhul românesc; un strein de-ar fi înţeleptul înţelepţilor, cosmopolitul cosmopoliţilor, nu cunoaşte scăderile noastre, nu le simte pe acele, prin urmare nici nu ştie prescrie mijloacele ajutătoare […] De una ar fi să ne temem mai mult, cum că adică gustul de cetit este până acum la noi foarte puţin. Aceasta o cunoaştem cu toţii, pricina încă o ştim. Şcoalele noastre, puţine câte le avem, sunt de vină la aceea. Să ne uităm împrejur în toate părtile, şi ne vom încredinţa cum că metodul şcoalelor noastre au fost până acum în praxi împiedecător, iar nu îndemnător la o cultură mai slobodă şi mai înaltă.

Împovărarea memoriei cu apăsarea înţelesului şi a judecăţii tinerilor, aceasta este caracteristica şcoalelor noastre. Ce mirare dară dacă tânărul sau junele, cum scapă dintr-un clas într-altul, trânteşte cărtile şi clasicii cei scumpi, a căror el numai spinii, iar dulceaţa nu o au simţit niciodată; şi cei care aruncasă teologia morală în Murăş, mai are soţi destui într-alt înţăles. Câţi sunt care petrec şcoalele toate, fără sa ştie care mai sunt alte cărţi de acest feli, afară de cele prescrisă prin clasuri. Clasicii, care ar trebui să ne fie cea mai scumpă hrană pentru mintea şi inima noastra, nu-i preţuim din destul! Dar să lăsăm aceste că sunt prea supărăcioase Atâta zic numai cum că, şi de alte feliuri de scrieri periodice, au venit totuşi timpul în care un număr mare de naţionalişti simţesc cu fiebinţeala şi ştiu de ce avem trebuinţă neapărată. O mulţime de bărbaţi într-alte plase – cum ca să tăcem de câţiva episcopi cu rîvna adevărat apostolească – dregători politiceşti, doftori, ostaşi; aceştia parte mare simţesc ce ne trebuie nevoindu-se deodată a-şi căuta mijloace de ajutor. Ce e mai mult? înseşi frumoasele noastre au început să sprijinească întreprinderile cele folositoare. De altă parte iar – precum de la Anul nou încoace mă încredinţai – vedem unii bărbaţi cu cele mai grele slujbe împrejuraţi a nu-şi pregeta a să cuprinde şi cu produceri literare. Bine este, domnii mei, asa şi faceti, mari pilde aveţi spre acestea în bărbaţii veacurilor? Tucidid, Xenofon, Polibie, I. Cezar au fost generali şi scriitori totdeodată. Cicero era de dimineaţa până sara cuprins în forum cu trebile republicii, şi totuşi, câte scrieri nemuritoare lasă la lume! Plinie era consul, Plutarh profesor. Venim mai încoace, Frideric cel Mare, craiul Vorusii, citea singur jăluirile supuşilor săi, şi totuşi i-au rămas timp ca să scrie şi cărti de mult preţ. Profesorii prin Franţa si Germania, cuprinşi cu cele mai grele catedre, dau în lume lucruri clasice nemuritoare. Într-adevăr, se pare cum că greutătile unei dregătorii dau putere duhului omenesc, şi negreşit cum că odihna prea multă şi comoditatea nu este bună; ea moleseşte, lîncezeşte puterile mintţii, ca şi apa stătătoare.

Sărăcia i-ar pricinui cineva de cea mai mare piedecă a sporirei noastre. Este aşa, dar oare unde să afla omul acela care după ce cheltuieste sume pentru trupul său să nu-şi ţie duhul vrednic de doi-trei galbini, care ar avea să-i jărtfească pe cărti şi pe alte mijloace trebuincioase spre înmulţirea cunoştinţelor şi poleirea sa?

După aceste toate ar fi să descoperim la cititorii noştri şi planul după care vom purcede lucrând la Novala noastră; dar acesta încă lesne îl va afla oricine care ştie cum că noi suntem începători în patriile noastre şi voim iarăşi parte mare începătorilor să dăm hrană. După cum am fost înştiinţat la începutul anului, noi vom urma regulat o dată pe săptămână cu darea foilor noastre amândouă pe câte o coală. Însă dacă vom vedea cum că numărul cetitorilor noştri să înmulţeşte, atunci vom urma cu foaia politicească a o da de două ori pe săptămână. Tot subt aceeaşi condiţie făgăduim cum că vom începe o foiţă cu litere lătineşti, o data sau de doua ori pe luna după stările împrejur, şi materiile de tipărit încă ne vom strădui a le îmbunătăţi.

Totodată poftim pe d.d. prenumeranţi să binevoiască a ne ajuta la jărtfele noastre cele împovărătoare trimiţându-ne banii de prenumeraţie cât mai în grab. Prenumeraţia să poate face în toate provinţiile la toate dregătoriile de poştă.[…]

Redactor: G. Bariţ Editor: Ioan Gott

Gazeta de Transilvania a avut şi suplimente - Foişoară pentru răspândirea cunoştinţelor folositoare şi a iubirii de carte şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură.

Publicaţia s-a situat pe poziţii democratice şi iluministe, de apărare a intereselor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania.

JURNALISMUL ROMÂNESC ÎN 1855

de Mihail Kogălniceanu

În zilele noastre, spritul a ajuns a fi o putere atât de mare şi câteodată chiar şi mai grozavă decât oricare alta. Spiritul acesta se manifestă prin opinia publică, iar unul din organele cele mai principale ale opiniei publice este presa în general şi presa periodică sau jurnalismul, în special.

Presa este ehul (1) prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimei răsună până la marginile lumei civilizate; prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descopere în vreo parte a lumei se răspândeşte pe toată întinderea globului şi se face proprietatea omenirii întregi. Nu nedrept s-a zis dar că ,,Presa şi mai ales presa periodică joacă în domeniul inteligenţei rolul ce maşina de abur, aplicată la drumurile de fier, joacă în lumea materială; ea lucrează a uni popoarele prin legătura puternică a ideilor, precum drumurile de fier le uneşte prin legătura intereselor; ea sguduie şi surpă în fiecare zi vechea barieră a urelor naţionale şi pregăteşte aşa triumful fraternităţii universale care, într-o zi viitoare, are a face din tot neamul omenesc o singură familie mare,,(2).

Presa periodică, care în ţările libere se numeşte a patra putere în stat şi care pretutindeni, până şi în părţile pământului cele mai despotic ocârmuite, au ajuns a fi o necesitate şi pentru guverne şi pentru popoare; cărei şi unele şi altele îi fac complimente şi îi solicită aplauze, această presă, la români, este o inovaţie a cărei origine datează abia de ieri. Nu sunt cincizeci de ani când în Principate nu străbăteau poate cinci jurnaluri franceze şi două germane; şi acestea încă abia se citeau în casele a câţiva boieri şi cu deosebire în cabinetul domnilor, care erau îndatoraţi de către Poarta Otomană de a aduna ştiri din toate părţile Europei şi de a le împărtăşi la Constantinopol.

Nu sunt treizeci de ani când românii n-aveau încă o singură foaie periodică în limba lor. În anul l8l7, D. Racocea, K. K. (3) translator românesc în Lemberg, publica în adevăr prospectul unui jurnal ce era să iasă pentru întâiaşi dată româneşte; însă planul său nu se putu aduce la îndeplinire. La 1822, Z. Carcalechi, decanul jurnaliştilor români de astăzi, încercă pentru a doua oară, în Buda, o asemenea întreprindere; dar aceasta era mai mult o revistă literară şi care curând şi căzu. In 1828, C. Roseti din Valahia publică în Sacsonia câteva numere a(le) unui jurnal politic românesc numit Fama Lipţcăi; în sfârşit, Eliad la 1827 ceruse asemenea voie de a publica o foaie românească în Bucureşti, dar ocârmuirea de atunci nu-i încuviinţă cererea. Şi aşa ceilalţi puţini bărbaţi ce pe atuncea ar fi putut coopera la introducerea presei periodice între români pierdură mai sperarea de-aţi realiza planul. Numai doi bărbaţi păstrară încă curajul, aţteptând toate de la timp şi de la împrejurări.

Eliad în a doua cercare fu mai norocit; în 1 april 1829, el publică întâiul număr al Curierului românesc, jurnalul cel mai bun pe care au avut românii până acum, şi care a exercitat mai mare înrăurire asupra opiniei publice, asupra ideilor, literaturii şi chiar gustului românilor, jurnal care s-a acufundat în catastrofa anului 1848.

Puţin după aceea G. Asachi, în 1 iunie aceluiaşi an, a publicat în Iaşi, Albina românească, prefăcută astăzi în Gazeta Moldovei, veteranul jurnalelor, devreme ce, fără întrerupere în timp de 26 ani s-a ţinut şi se ţine până astăzi.

Aceste jurnale, emise în timpul ocupaţiei rosiene (ruseşti - n.n.) şi sub cenzura impusă pentru întâiaşi dată Principatelor prin ocârmuirea provizorie(4), fură însă o adevărată revoluţie între români. Ele le deschidea o lume nouă, punându-i în contact cu celelalte popoare mai civilizate, arătându-le faptele, propăşirile şi mai ales driturile (drepturile-n.n.).

Amvon mai înalt decât toate amvoanele, auditorul lor era pretudindeni, şi glasul lor străbătu în palaturile bogaţilor şi în căsuţele rezeşilor şi posesoraşilor. Politică (pe cât le era iertată), ştiinţe, arte, literatură, morală, ele, deşi în scurt, deşi necomplet, au tratat toate. Clase întregi fură prin ele deşteptate, luminate şi chemate la viaţa publică. Şi aşa putem zice că Curierul şi Albina au răspândit, în starea de mijloc mai ales, mai multe idei, mai multe nobile credinţe, mai multă învăţătură decât însuţi şcoalele naţionale care, reorganizate încă înaintea introducerii presei periodice, au costat ţării atâte şi atâte milioane! şi cu toate aceste au produs până astăzi rezultaturi atât de mici!

Drumul inteligenţei odată deschis de Curier şi de Albină, noi campioni ai civilizaţiei şi naţionalităţii se iviră în curând în toate puncturile ţărilor româneşti. Chiar în întâia decenie (1830-1840) ieşiră la lumină în Transilvania Foaea duminicei ,Gazeta de Transilvania, Foae pentru minte etc.; în Valahia, Muzeul naţional, Gazeta, Curiozu, România, cea dintâi gazetă zilnică, Pământeanul, Mozaicul, Mercurul, Curierul de ambe sexe, Cantorul de avis, prefăcut apoi în Vestitoriul românesc de astăzi etc. În Moldova Alăuta românească, Foaea sătească, Orisis, Dacia literară, Arhiva, Spicuitorul, Dunărea etc.

Mişcarea intelectuală era pretutindene mare şi neobosită. Atunce era epoha când roiuri de tineri, plini de entuziasm, crezând în viitorul patriei lor şi al lor, uniţi toţi, cu curagiul juneţei ce nu se îndoieşte de nimică şi pentru care stavilă nu este, se apucaseră de lucrul. Astăzi greutăţile împrejurărilor politice care au trecut peste ţerile noastre, materialismul vârstei coapte, visurile ambiţiei neîmplinite, sau orgoliul poziţiilor câştigate, ne-au despărţit, au pus între noi diversităţi de interese şi de idei; dar cu toate aceste, când ne aducem aminte de unirea frăţească şi tinerească care, pe la 1840-1847, lega într-un singur trup şi suflet toată tinerimea Principatelor... la un asemine suvenir, toate discordiile se uită.

O mână caută pe a altuia; şi dacă am vrea, împreunaţi ca odinioară într-o singură şi aceeaşi voinţă, încă am putea face mari lucruri.

Neştearsă este încă din aducerea aminte a românilor acea râvnă care învăpăia tinerimea, sunt acum zece ani. Propăşirea a fost organul ei cel mai însemnat; cu toate împidicările unei cenzuri aspre care, în sfărşit, a izbutit a-i precurma existenţa, această foae isbutise a exergia (5) o mare înrâurire asupra întregii desvoltării a vieţii sociale. Ea este încă martoră şi dovadă a puterei ce tinerimea exergia atunce asupra opiniei publice şi chiar asupra ocârmuirei, căci numai tinerimea a isprăvit emanciparea ţiganilor clerului şi a statutului, votată de Adunarea obştească şi întărită de Domnul Mihail Sturza în 31 ianuarie l844 (6).

Dar censura, plantă necunoscută în pământul românesc şi impusă prin o ocârmuire străină, din zi în zi se făcea mai aspră. În Ţara Românească Eliad având curagiul a ataca censura în chiar persoana censorului, adresându-i în public şi prin tipar aceste cuvinte care în veci se vor păstra în istoria presei noastre: Dar, Domnule! te pălmuiesc, şi palma mi se sfinţeşte!, Curierul românesc fu suspendat pe o bucată de vreme. În Moldova, Dacia literară şi Propăşirea avură o soartă şi mai tristă! Şi una şi alta fură definitiv oprite. Curagiul prin aceste nu se pierdea; un jurnal se oprea, altul, sub alt titlu, ieşea mai zdravăn şi mai energic decât cel oprit. Propăşirea închisă, în locu-i se ivi în Bucureşti Magazinul istoric pentru Dacia care, sub redacţia lui N. Bălcescu, tânăr în care era numai inimă, trată chestiile istorice şi sociale cu o vervă, cu o bărbăţie, cu un stil necunoscut încă în jurnalistica românească; şi aceea ce Magazinul nu putea publica, se reproducea de Gazeta de Transilvania, care, sub redaţie capabilă şi naţională a lui Bariţ, până la 1847 a fost neobositul campion a dreptăţilor Principatelor româneşti.

Anul 1848 cu efervescenţa sa, ce de la un capăt a Europei până la celălalt, a dominat popoarele, exergiat şi asupra presei româneşti înrăurirea înmulţitoare ce a avit asupra presei din toate ţările. Mai multe jurnaluri au ieşit şi în Transilvania şi în Valahia şi chiar în Bucovina. În Moldova singură efectul fu contrar!...Ziua de douăzeci şi nouă martie pusese capăt influenţei tinerimei, spartă şi izgonită din ţară; o ordonanţă princiară statornici o censură care nu putea decât a sugruma orice jurnal, chiar străin politicei. Numai Albina românească, organ al guvernului, putu a se păstra; însă jurnalul Bucovina, redigat de exilaţii din Cernăuţi, Gazeta de Transilvania, Organul luminării din Blaj, Pruncul român, Poporul suveran etc. din Bucureşti, proclamaţiile, broşurile, pamfletele care ploua(u) din toate părţile şi chiar şi în Moldova străbăteau cu toate măsurile guvernului de atunce, au ridicat presa românească la o înălţime ce până atunci îi fusese necunoscută. Nici un drit, nici o chestie nu rămase fără a fi tratată, cu patimă în adevăr, ades şi cu exageraţie, însă pururea într-un ton demn şi conform cu misia tiparului.

Dar, toată mişcarea intelectuală, toate aceste jurnaluri luară sfârţit o dată cu ocupaţia Principatelor de către armia rusiană. În Valahia rămase în picioare singurul Vestitorul românesc mărginit a publica numai actele Ocârmuirei şi a da, sub foarfeca celei mai aspre censuri, oareşicare mici notiţii despre întâmplările străine. În Moldova, Albina românească nu se putea făli cu mai multă libertate.

Prin convenţia de (la) Balta-Liman, care a fost consecvenţia ocupărei rosieneşti în 1848, autonomia Moldovei şi Valahiei - închizeşluite prin tractatele încheiate cu Înalta Poartă de către vechii Domni Mircea, Vlad, Bogdan şi Petru Rareş, şi pre care şi Rosia a recunoscut-o prin toate tractatele sale cu Turcia - fu înlăturată! Toate driturile istovitoare din ea fură unele desfiinţate, altele suspendate. Domnii, rânduiţi de-a dreptul şi numai pe şapte ani, fură mărginiţi de-a proceda la cea mai mică şi neapărată reformă în ţară fără învoirea a comisarilor şi apoi a consulilor ruseşti. O asemenea stare de lucruri care era negaţia a orice desvoltări nu putea să exerceze decât o tristă înrâurire asupra presei în general şi a presei periodice îndeosebi. Toată mişcarea intelectuală fu suspendată. În Valahia, de la 1849 până la 10 septembrie 1854, cu greu am putea cita o singură producţie literară de o oareşcare valoare, toată activitatea mărginindu-se în simple traduceri, cea mai mare parte romanuri; căci cea mai mare parte din junime, fiind silită a se desţăra, cu dânsa emigrase şi toată viaţa intelectuală a Tării Româneşti. În străinătate, proscrişii au produs o literatură specială şi până şi încercări de o presă periodică, precum (7): Albumul peregrinilor de Bolintineanu, Junimea română şi România viitoare de N. Bălcescu; însă secfestruirea acestor scrieri revoluţionare la graniţa Principatelor şi strâmtoritele mijloace a redactorilor din început le ameninţa pieirea; de aceea şi existenţa lor n-a fost decât efemeră. Afară de Vestitorul românesc, nu ştiu ca să se fi publicat vreun alt jurnal; cel puţin meritul său nu l-a făcut să străbată dincoace de Milcov. În Moldova, care nu inspira aceleaşi îngrijiri revoluţionare, apăsarea spiritilor fu mai blândă. De aceea şi inteligenţa a dat mai mult semn de viaţă. Ca cărţi istorice au ieşit colecţia deplină a Letopisiţilor Moldovei, editată de M. Kogălniceanu; trei tomuri a Uricarului, de T. Codrescu; Istoria românilor de T. Laurean, Cronica lui Şincai, tipărită de Departamentul instrucţie publice după un manuscris hărăzit de Domnul Stăpânitor.

Poezia, care despreţueşte ş-ameninţă lanţurile cele mai grele, cu toate restricţiile unei aspre censuri, a înălţat glasul libertăţii şi ne-a vestit viitoarea deşteptare. Baladele şi Doinele lui V. Alecsandri; poeziile lui Bolintineanu; alte poezii a lui G. Sion s- au publicat în acest period. Teatrul lui Alecsandri şi al lui Milo ne-au dovedit asemine că în Moldova viaţa intelectuală nu pierise şi nu aştepta decât răsărirea soarelui popoarelor spre a se deştepta sdravănă, frumoasă şi naţională.

Presa periodică a făcut şi ea oareşcare timide propăşiri. În Iaşi, Zimbrul redigat de D. Gusti, Codresu şi Fotino; Septămâna, foae sătească de D. C. Negruţi; în Galaţi, Patria de D. Vrabie au înmulţit numărul jurnalelor româneşti, însă ce folos!...cea mai mică încercare de a ieşi din stânsele mărginiri impuse de censură şi care făceau din aceste Foi simple efimeride era aspru pedepsită. Zimbrul, deşi organ a(l) guvernului, pentru un articol religios împrumutat Gazetei de Transilvania, fu închis; Patria, ce nu putea publica nimic patriotic, căzu pentru că nu avea pentru ce a fi sprijinită. Septămâna, care nu se ocupa decât cu articole pastorale, deşi avea un redactor (8) care o dată scrisese pe Alexandru Lăpuşneanu, conteni o dată cu subvenţia ce i se da din venitul şcoalelor.

România literară, ce de pe atunce încerca de a se ivi, fu oprită înainte de a-şi respândi cel întâi număr. Crima sa înaintea diplomaţilor străini era pentru că purta titlul de Românie; rămase dar iarăşi singură şi autocrată Albina românească care, lepădându-şi adjectivul românesc, se transformă în Gazeta de Moldavia. Nenorocitul rol la care această foae, odinioară agent puternic de naţionalitate, fu osândită în timpul ocupaţiei rosieneşti din 1853-1854 nu-l vom spune. Am văzut pre redactorul plângând seara despre injuriile ce dimineaţa trebuia să publice asupra puterilor şi bărbaţilor celor mai mari ai Europei, care luaseră în mână apărarea driturilor Principatelor; am văzut profanându-se credinţele, simpatiile, interesele şi chiar naţionalitatea românilor! şi aceasta de bărbaţi care odinioară se fălea(u) de a fi români şi de a predica Românismul.

Această neagră epocă însă a contenit. Vântul apusului a început a străbate şi la noi. Apăsarea străină a încetat cel puţin a ne înăduţi mişcarea intelectuală. Un câmp larg este deschis jurnalismului românesc; pretutindeni răsar organe a publicităţii; şi libera discuţie a driturilor, asupra intereselor, asupra viitorului românilor, deşi încă plină de frică şi îndoindu-se dacă poate, şi cât poate... au început a se ivi şi în foile noastre, când nu cu mult mai înainte pentru orice aspiraţie a inimei, pentru o mai bună soartă, pentru apărarea a orice împilări, pentru expunerea a orice drit, românul, sub vălul celui mai strict anonim, era nevoit de a avea recurs la jurnalele Franţiei şi a Germaniei.

Dar să vedem cum publiciştii români au conştiinţa misiei lor? cum ei se folosesc de libertatea ce li se dă şi, prin urmare, cum ei îţi îndeplinesc datoria lor, într-acest timp unde nimine nu trebue să şează cu braţele încrucişate, unde, ca în timpul lui Solon, nimănuie nu-i este iertat de a rămâne neutru?

Românii au astăzi şase jurnaluri politice: două în Moldova, Gazeta de Moldova şi Zimbrul; două în Valahia, Vestitorul românesc şi Timpul; două în Ardeal, Gazeta de Transilvania şi Telegraful.

Gazeta de Moldavia şi Vestitorul sunt jurnaluri de un caracter semi-oficial; ele comunică novelele curţei, măsurile adoptate de ocârmuire; articole de fond şi discuţii politice intră foarte rar în coloanele lor; iar rămăşiţa paginelor înşiră noutăţi din afară traduse din jurnaluri străine. În ele se reproduc, ca într-un dagherotip, toate întâmplările, toate opiniile zilei fără nici un sistem, fără credinţă politică. Nu este dar treaba noastră de a le spune defectele, sau calităţile, devreme ce ele nu cearcă a intra pe o cale propăşitoare nici măcar în privinţa regulelor gramaticale.

Telegraful român, ce iese la Sibiu sub redacţia d-lui Vasici, are ades bune articole, mai ales de comerţ şi agricultură. Acţia politică a sa până acum e însă foarte mărginită. Cu interesele Prinţipatelor se ocupă numai ca o chestie secundară. Este oare aceasta din lipsă de corespondenţi, ori din neputinţă? Nu o putem hotărâ.

Gazeta de Transilvania, redigată acum de dl. Iacob Murăşeanu, este în mare decadenţă. Renumele ei a fost mare numai până la 1848 cănd a dirigat-o pana lui Bariţ. Cele mai bune articole despre driturile şi interesele românilor eşia odinioară în acest jurnal în care publiciştii cei mai însemnaţi îşi deduseră rendez-vous. Gazeta de Transilvania se ocupă, pre cât îi este învoit, cu interesele materiale a(le) românilor de peste Carpaţi; iar încât priveşte Prinţipatele, ea se mărgineşte în extracturi din Gazeta de la Iaşi şi din Vestitorul din Bucureşti.Când câteodată înşiră vreun articol original, acesta este negreşit un panegiric ce i s-a trimis din Moldova sau din Valahia. În această privire, Gazeta de Transilvania se poate lăuda că acum ocupă cel întâi loc în jurnalismul românesc, căci a îmbucat trimbiţa renumirei cu mult curaj şi ades cu foarte puţin tact.

Mai rămân dar Zimbrul şi Timpul. Zimbrul este cam spărieat; deşi îţi arată corniţele în toate zilele, el s-a făcut cu totul mititel. Proverbul: Paza bună trece primejdia rea, l-a înţelepţit; de aceea îi şi menim o vieaţă îndelungată. Suplementul literar ce-l întovărăţeţte o dată pe septămână îi întrece cu mult partea politică.

În sfârşit mai avem a vorbi de Timpul din Bucureşti, redigat de D. Bosueceanu, ce, altădată, ie (ia) şi numele de G. Ilariu. Timpul este o nouă înfăţăşare în jurnalistica noastră; sprijinit de casele cele mari de negoţ din Bucureşti, el este menit de a reprezenta şi a apăra vieaţa şi interesele stărei de mijloc, stare astăzi atât de importantă în Europa, şi la noi d-abea născândă. Aşa s-a judecat această foae şi de Presa de Orient (10).

Timpul este singurul jurnal care a abordat discuţia politică; el are o opinie, o sprijină, se sileşte a o face să prevaleze asupra ideilor contrare. El singur până acum a îndrăsnit a scrie pe steagul său: driturile românilor, când celelalte foi periodice se târesc în vechiul hogaş a tăcerei despre orice chestie politică privitoare cătră Prinţipate.

Redactorul său pare a fi plin de bună voinţă la lucru şi de încredere în viitorul cauzei sale, două însuşiri neapărate unui bărbat ce pretinde a fi organul unei opinii. Prin urmare, ne place a crede că partea defectuoasă a acestei foi provine numai din neispita redactorului întru a purta o armă atît de ascuţită ca presa. Aşa, cu părere de rău, am văzut că D. Bosueceanu nu este îndestul de aspru în alegerea articolilor; cu chipul acesta jurnalul său jicneşte morala publică şi, mai ales, acel sentiment a(l) frumosului şi a(l) onestului care trebuie pururea să povăţuiască pana unui scriitor şi mai ales a unui publicist (...)

Sumă totală. Noi am avut şi avem încă publicişti. Eliad, Murgu, Maiorescu, C. Roset, Brătianu, Bălcescu, fraţii Hurmuzăcheşti şi alţii... au onorat jurnalismul românesc. Dar până acum n-avem încă un singur jurnal care să răspundă trebuinţelor naţiei; şi cu toate aceste, în faţa epocei serioase de astăzi, în mijlocul gravelor împrejurări ce se adună, înaintea presei străine care zilnic se ocupă de români, însă mai totdeauna într-un chip ignorant sau ostil, cea mai mare nevoie pentru noi este de a avea un jurnal serios, neatârnat, supus numai legilor adevărului, care zilnic să proclame şi să apere driturile Prinţipatelor, recunoscute astăzi în princip de Europa întreagă; care, dând ocârmuirei un sprijin credincios şi neinteresat, să-i desvelească abuzurile ce se fac fără ştiinţa şi spre paguba ţării; care să-ţi puie de singur scop a stăruinţelor sale de a forma nu numai educaţia noastră politică, dar încă de a ne cultiva natura morală, întemeind nobilele credinţe, desvoltând în inimile noastre sentimentul frumosului şi a(l) onestului; şi fiind în toate apărătorul şi sprijinitorul bunelor moravuri. Rezultatul muncii unui asemine jurnal ar fi că ar lumina clase întregi care astăzi n-au nici o instrucţie şi care nici ar ave(a) unde să o găsească aiurea; ar fi că atunce am găsi mai mult decât astăzi idei sănătoase şi impresii mântuitoare într-un popor pentru a căruia viaţă spirituală s-a făcut până acum atât de puţin! Binele ce un asemine jurnal ar produce ar fi peste măsură. Negreşit că greutăţile de a realiza un asemine program sânt mari şi mai ales la noi unde libertatea tiparului este încă atât de mărginită; dar totuşi nu socot că ar fi peste putinţă de biruit. Trebuie numai ca bărbatul ce s-ar hotărâ să iee asupră-şi asemine importantă însărcinare şi răspundere, totodată să ţie seamă de împrejurările locale, de piedicile care sunt în posiţiea de faţă, şi mai ales de nepregătirea poporului pentru a primi deodată şi în mari doze hrana veşnicului adevăr. Spre a ajunge la aceasta, jurnalismul trebuie să se iee după pilda lui Franklin (11) carele a practicat, cu atâta iscusinţă, arta de a poporaliza adevărurile folositoare şi de a înfăţişa sfaturile moralei practice sub forma atrăgătoare şi uşor de înţeles pentru numărul cel mare a(l) cititorilor, transformând în mică monedă, pentru trebuinţa mulţimii întregi, isprăvile ce învăţatul sau gânditorul descopere în fundul cabinetului său.

(România literară, anul I, nr.1, 1855, p.52-54; 66-67; 77-78)

2012-02-05T23:24:00.002-08:00

Curs 7 - Publicistica lui Eminescu

Prinsă între “zeificare” şi “demitizare”, “viaţa” lui Eminescu nu a fost deloc liniştită în ultimii ani. Numărul din Dilema n-a făcut decât să acutizeze o anume stare, care încă produce reverberaţii (vezi şi “Dosar – “Cazul Eminescu” – din “România literară”, 19-25 mai 1999, deci la un an distanţă).

De altfel anii 1999 si 2000 au adus un numar impresionant de articole, emisiuni radio si TV, apariţii editoriale, cuprinzând cele mai diferite atitudini şi ipoteze de lucru. La toate aceste se adaugă ediţii din opera poetului, inclusiv ultimul eveniment legat de apariţia corespondenţei inedite cu Veronica Micle.

Discuţia este firească şi binevenită. O „relectură a eminescului ţine de normalitate. Ceea ce nu putem accepta este aşa zisa demitizare progrmată, nu o dată endocrină şi fară cunoasterea reală şi profundă a operei, în aceeaşi măsură î n care ni se pare total neproductivă din punct de vedere cultural atitudinea idolatrizantă care respinge din pornire orişice dialog.

Fără a intra în această “dezbatere” trebuie să acceptăm că accesul la Eminescu presupune o “reîntâlnire” cu opera, căci, după cum spune Goethe, doar “ce apropiat cunoşti uşor cuprinzi”.

Dar întâlnirea cu opera lui Eminescu presupune şi luarea în posesie a activităţii lui publicistice. Să nu uităm că este vorba de o activitate care-i acoperă întreaga viaţă şi care adună sute de texte, ceea ce este evident pentru oricine parcurge volumele IX-XIII din ediţia lui Perpessicius.

Cunoaşterea publicisticii eminesciene ni se pare o condiţie pentru “asumarea” poetului, dar, în acelaşi timp şi pentru a înţelege o epocă aşa cum s-a proiectat şi cum l-a implicat pe autor.

Există însă şi o altă categorie de argumente. Ele vin din însuşi destinul presei, ca modalitate de comunicare.

Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate genurile publicistice – de la ştire la articolul de opinie – reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare” al gazetarilor.

Importantă pentru Eminescu şi pentru operă, plină de semnificaţii pentru traseul presei, nu o dată actuală prin problematică şi atitudine, activitatea publicistică a lui Eminescu trebuie cunoscută.

În aceeaşi măsură sunt seducătoare cercetările care urmăresc “circulaţia interioară”, “influenţa lui Eminescu asupra lui Eminescu”, măsura în care textul publicistic este iradiat de geniul poetului, dar şi măsura în care gestul poetic suferă acţiunea gazetarului.

În acest sens vă ofer, provocator, câteva exemple.

În articolul din 18 iunie 1883, La descoperirea statuei lui Ştefan, Eminescu scria:

“… Tu, ale cărui raze ajung la noi ca şi acelea ale unui soare ce demult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă de mii de ani prin univers după stingerea lui…”

Nu este greu să descoperim aici o imagine care-şi va găsi locul în La steaua, poezie din 1886.

“ … de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.”

În două articole, reproduse de ediţia Creţu (Opera politică, vol. II, pg. 153 şi 181) apare ecuaţia “puşcărie – casă de nebuni” pe care o cunoaştem din Scrisoarea a III-a. Iată citatul: “ E drept că bugetul celor două cinstite academii de la Văcăreşti şi de la Mărcuţa s-au cam încărcat.” sau “ n-au căutat nicicând a deplasa ilustraţiunile academiei de la Mărcuţa şi de la Văcăreşti…”.

De altfel, perfect explicabil, încă alte aspecte “comune” pot fi identificate pornind de la Scrisoarea a III-a; ceea ce demonstrează şi D. Vatamaniuc în volumul citat la bibliografie.

În Curierul de Iaşi din 7 iulie 1876 scrie cronica Economia naţională şi D.A. Vlădescu. Doctor în drept şi în medicină. Găsim acolo următorul text: “Apoi Domnul să ne uite, că nu-i destul ca un bulgăraş ori un grecotei să se frizeze trei ani la Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoş”, ceea ce ne conduce uşor spre “Ai noştri tineri”. De altfel, această imagine mai apare în presa eminesciană.

Din Scrisoarea a II-a ne sună versurile: Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură / Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsură.”

Dar Eminescu scria în Timpul din 25 martie 1879: “Îi mulţumim din toată inima de onoarea ce ni se face şi sperăm că niciodată nu-şi va schimba această opinie, ceea ce pentru noi ar fi cauza unei mari mâhniri.”

Şi, evident, şirul exemplelor poate continua.

Scria, în 1939, Şerban Cioculescu: “a nesocoti această producţie majoră a spiritului românesc care este activitatea ziaristică a lui Eminescu, înseamnă a trece cu vederea unul dintre modurile prin care ni se relevă geniul său”.

Recomandări tematice

1. Publicistica, o constantă a eminescianismului.

a) Începuturile.

b) Eminescu – Curierul de Iaşi şi jurnalismul de informare.

c) Eminescu la Timpul

d) Ultimele voci ale gazetarului

2. Genurile publicistice şi Eminescu

e) Jurnalism de informare: ştirea, cronica, faptul divers etc.

f) Jurnalism de opinie: editorialul, polemica, critica teatrală, necroloage, “interpelări”, revista presei

3. Direcţii tematice

g) Viaţa politică

h) Economia

i) Istoria

j) Teatrul

k) Limba şi literatura

l) Şcoala

4. Particularităţile discursului publicistic (vezi Monica Spiridon, cf. bibliografiei)

5. Relaţia dintre poet şi gazetar

6. Actualitatea publicisticii eminesciene

Bibliografie selectivă:

1.Eminescu, Mihai, Opere IX-XIII, Publicistica, 1870 – 1889, Editura Academiei, 1980 – 1985.

2.Eminescu, Mihai, Publicistică, Cartea moldovenească, Chişinău, 1990

3.Eminescu, Mihai, Poezie, proză literară, publicistică, ediţie scoasă de I. Hangiu, Editura Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1991

BBibliografie selectivă:

4.Eminescu, Mihai, Opere IX-XIII, Publicistica, 1870 – 1889, Editura Academiei, 1980 – 1985.

5.Eminescu, Mihai, Publicistică, Cartea moldovenească, Chişinău, 1990

6.Eminescu, Mihai, Poezie, proză literară, publicistică, ediţie scoasă de I. Hangiu, Editura Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1991

1.Bulgăr, Gheorghe, Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale operei, Editura Junimea, Iaşi, 1980

2.Călinescu, George, Viaţa lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989

3.Călinescu, Geroge, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982

4.Munteanu, George, Hyperion, Editura Minerva, Bucureşti, 1973

5.Noica, Constantin, Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

6.Oprea, Alexandru, În căutarea lui Eminescu gazetarul, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

7.Spiridon, Monica, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1994

8.Tudoran, Eugen, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

9.Vatamaniuc, Dumitru, Publicistica lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1985

10.Vianu, Tudor, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1974

Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură

“Eu scriu pentru dumneata, cititorule”, a spus Caragiale. Formula are o valoare emblematică şi îi va guverna atât publicistica, cât şi literatura.

Aproape 40 de ani de presă, peste 30 de gazete la care a colaborat sau pe care le-a creat singur sau cu ajutorul unor colegi de breaslă, sute de articole. O prezenţă consistentă a ziarului şi a ziaristului în spaţiul literaturii, multiple interferenţe şi constante formează un câmp semantic seducător, absolut necesar înţelegerii autorului şi operei, pe de-o parte, cât şi cunoaşterii spectacolului propus de presa românească, pe de altă parte. De altfel, el reprezintă şi o condiţie pentru a cunoaşte epoca de atunci şi, de ce nu, pentru a “înţelege” propria noastră epocă.

Ca ziarist, Caragiale a făcut de toate, de la corectură la directorat, s-a exprimat în toate genurile publicistice, de la ştire, note, pastile, necroloage, la cronici teatrale, articole de opinie. A abordat o problematică diversă, normală pentru un autor care se definea astfel: “simt enorm şi văd monstruos”.

Interesul pentru actualitate, capacitatea unică de “a vedea”, pasiunea pentru presă, verva neostoită, rigoarea argumentaţiei, mişcarea în spaţiul comicului – de la umor şi zeflemea, la ironie şi satiră, întreaga artă a scriituri l-au impus ca un “ziarist profesionist”.

Pragul dintre discursul publicistic şi cel literar se trece pe nesimţite. Caragiale este, în linii mari, acelaşi (spre deosebire de Eminescu). Genurile publicistice sunt “convertite” în literatură. Găsim chipuri de ziarişti, de la Caracudi sau Karkaleki, la Rică Venturiano[1] presa ca atare este o prezenţă în proză sau pe scenă[2]. Se simte peste tot o anume stare şi o anume atitudine comună. Cum comună este şi “ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale: statul de vorbă”, după cum spunea Mircea Iorgulescu.

Această afirmaţie se susţine prin studierea formelor de dialog, implicit sau explicit, factor de teatralitate, marcă a oralităţii, care particularizează scriitura lui publicistică: “Va întreba cineva”, “Dumneata ştiu ce-ai să-mi zici”, “ Ce putem noi să zicem?”, “Atunci, dacă e aşa, zii dumneata, cititorule,”, “ţi s-a întâmplat poate, cititorule, ca şi mie”, “Iată ce ştim cu toţii”, “Ia să vedem acuma”, “până când să ne tot uităm”, “zicũ dumneata”, “dar va zice cineva”, “Va întreba cineva”, Îi vom răspunde”, “Iubite cititorule”, “Stimate cititorule” etc.

Se poate ajunge la I. L. Caragiale fără a trece prin presa lui? Evident nu! Se poate înţelege opera lui Caragiale fără a cunoaşte articolele lui? Acelaşi răspuns. Îndrăznesc să spun în acest argument-provocare că nici la noi nu putem ajunge şi nici pe noi nu ne putem cunoaşte cu adevărat dacă ne lipsim de Caragiale, în general, şi de publicistica lui, în particular.

Recomandări tematice

1.Traseul unui publicist – De la debutul în Ghimpele lui N. T. Orăşanu (1873), trecând prin Telegraful , Alegătorul liber, Uniunea democratică, Claponul (scos de el), Naţiunea română (scos alături de Frederic Dame), Calendarul claponului, România liberă, Timpul, Bobârnacul (scos de el), Voinţa naţională, Constituţionalul, Moftul român (scos alături de A. Bacalbaşa), Vatra (scos împreună cu Slavici şi Coşbuc), Lumea veche, Adevărul, Ziua, Epoca literară, Epoca, Drapelul, Gazeta săteanului, Universul, din nou Moftul român, până la Românul (1911). Trec peste 30 de ani de gazetărie în care I. L. Caragiale este fie colaborator, fie creatorul unor publicaţii. Aceşti ani de ziaristică se interferează cu întreaga lui creaţie scriitoricească.

2.Centrele de interes publicistic – Scria I. L. Caragiale: “Asta este datoria dumneavoastră de publicişti imparţiali, dacă sunteţi cu adevărat la înălţimea misiunii dumneavoastră atăt de frumoase; căci să nu uitaţi, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveţi un ideal pentru ţara asta care, altminteri, se prăpădeşte”

a)Viaţa politică

b)Teatrul

c)Literatura

d)Limba

e)Despre ziar şi ziarişti

3. Presa şi gazetarul în literatură

f)Imaginea ziaristului în proză şi în teatru

g)Imaginea ziarului în proză şi în teatru

h)Locul şi semnificaţia lecturii ziarului în teatru

3.De la discursul publicistic la literatură

a) Parodia reportajului, vezi – de exemplu – “Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus” sau “Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii”

b) Convertirea ştirii, vezi – de exemplu – “Temă şi variaţiuni”.

4.Modalităţi ale discursului publicistic

a) “Moftul” – o invenţie jurnalistică

b) Notiţa

c) Cronica

d) Reportajul

e) Portretul-caricatură

5.“Cititorul-receptor, martor, şi complice” sau despre arta dialogului în publicistica lui I. L. Caragiale.

6.Actualitatea discursului publicistic al lui I. L. Caragiale.

Biliografie selectivă:

1.Caragiale, Ion Luca, Opere I-IV, ediţie critică îngrijită de Al. Rosetti, S. Cioculescu, Liviu Călin, Bucureşti, ESPLA, 1959 –1964 (volumul al IV-lea)

2.Caragiale, Ion Luca, Nuvele, povestiri, …, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

3.Caragiale, Ion Luca, Opere alese (I-II), antologie şi prefaţă de Marin …, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972

B

1.Cap. Bun Marina, Oglindă din oglindă, studii despre opera lui I. L. Caragiale, Editura Pontica, Constanţa, 1998

2.* * *, I. L. Caragiale interpretat de…, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974

3.Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Bucureşti, EpL, 1976

4.Cazimir, Ştefan, … numai Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984

5.Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982

6.Cioculescu, Şerban, Viaţa lui Caragiale, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977

7.*** Comediile lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, …

8.Condescu, Alexandru, Planeta Moft, Bucureşti, Cartea Românească, 1997

9.Cremer, Ion, “Date noi despre începuturile publicistice şi literare ale lui I. L. Caragiale”, în Presa noastră, nr. 1-2, 1964

10.Fanache, V., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997

11.George, Alexandru, Caragiale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

12.Ghiţoi, Adriana, “Cititorul-receptor, martor şi complice al publicisticii lui Caragiale”, în Comunicările Hyperion – ziaristică, 1998

13.Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.

14.Iosifescu, Silvian, Momentul Caragiale, Bucureşti, EpL., 1963

15.Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983

16.Munteanu, George, Sub semnul lui Aristarc, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975

17.Papadima, Liviu, Caragiale, fireşte, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

18.Tomaş, Mircea, Opera lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Editura Minerva, 1977

19.Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

[1] În acest sens se poate opera cu tipologia propusă de Pompiliu Constantinescu plasând ziaristul în formula de “tipologii mixte” fie în clasa “prim-amorez”, fie în categoria “tipul politic şi al demagogului”, fie în cea a “cetăţeanului” – ca aspiraţie, sau a “funcţionarului” etc., neistovite fiind posibilităţile de combinare.

[2] Să nu uităm că în teatrul său se citeşte ziarul conform unor ritualuri care ţin de la “gestica” omului politic la automatismele pensionarului

2012-02-05T23:24:00.001-08:00

Curs 6 - DEZVOLTAREA ªI SPECIALIZAREA PRESEI DUPÃ UNIREA DIN 1859. DE LA UNIRE LA INDEPENDENTA DE STAT. PRESA ANILOR 1877/1878

,,O tara care cere asemenea fii ca ai tai, Romania nu poate pieri niciodata''

(Telegraful)

,,Un popor e ca un gigant in unire, ca o furtuna in neunire''

(Romania libera)

IV, 1. Un context istoric si social politic favorabil

Dupa 1859, lui Alexandru Ioan Cuza, ,,Domnitorul Unirii'' ii revenea misiunea istorica de a transpune in viata cerintele impuse de consolidarea statului national roman modern. Acum iau fiinta universitati romanesti la Iasi, 929g63j in 1860, si la Bucuresti in 1864. In cei sapte ani de domnie a lui Al.I. Cuza avusesera loc prefaceri social-economice ample: se organizasera meseriile, comertul, transportul, industria; avusesera loc reformele agrara, electorala, de secularizare a averilor manastiresti; se proclamase egalitatea in fata legii si a impozitelor, binefaceri care au consolidat statul roman modern si l-au lansat pe calea progresului economic si social. Simultan, in context extern, politica lui Al.I. Cuza urmarea cucerirea independentei totale si desavarsirea statului national unitar, obiective care s-au concretizat in mai multe directii: sprijinirea luptei nationale a romanilor din Transilvania, limitarea si abolirea jurisdictiei consulare, instituirea drapelului national si a monedei nationale. Totodata, se avea in vedere sprijinul poporului roman acordat popoarelor vecine in lupta lor impotriva opresiunii, pentru libertate si progres.

Intr-un asemenea cadru social, istoric si politic - moment crucial in destinele poporului roman, semnificand intrarea Romaniei intr-o etapa superioara a evolutiei sale istorice, dezvoltarea culturii romane, a presei, ca o componenta a acesteia, ne releva particularitati de structura din care se desprind noi trasaturi ale mesajului publicistic. Lucrul demn de retinut pentru etapa aceasta este faptul ca datorita lui Al.I. Cuza fusese elaborata, pentru prima oara, in 1862, o lege a presei, care oferea gazetarilor si altor persoane ,,libertatea de a-si exprima ideile prin organe de presa''. Trecuta prin parlament, legea fusese votata cu 52 de bile albe contra 42 de bile negre, ceea ce dovedea ca anumiti parlamentari, oameni politici, nu primisera cu bucurie legea presei, in ciuda faptului ca unele prevederi ale sale acordau autoritatilor drept de control asupra mesajului publicistic, ba chiar si unele posibile sanctiuni.

IV, 2. Eflorescenta tematica si publicistica

Numai in Bucuresti, devenit principalul centru politic al tarii, aparusera imediat dupa Unire aproximativ 75 la suta din totalul publicatiilor. D. Bolintineanu, autorul ,,legendelor istorice'', continua sa scoata ziarul care luptase pentru unire, ,,Dambovita''; B.P. Hasdeu conduce ,,Foita de istorie si literatura''; V. Alexandrescu-Urechia, ,,Ateneul roman''; G. Sion, ,,revista Carpatilor'' - aceste ultime trei publicatii, in acelasi an, 1860. Intre 1861-1863 apare o publicatie cu profil complex, ,,Revista romana pentru stiinte, litere si arte'', condusa de Al. Odobescu; ea depaseste in multe privinte ,,Revista Carpatilor'', la care colaborasera, intre altii, N. Filimon, Ion Ionescu de la Brad, pictorul Th. Aman. Gazeta lui Odobescu se consacra, cu deosebire, stiintelor exacte si naturale, apoi literaturii, istoriei, jurisprudentei, filozofiei, artelor. Aici se publica, pentru prima oara, la 25 de ani de la producerea sa, Istoria romanilor supt Mihai Voievod-Viteazul de Nicolae Balcescu, poezii ale lui Vasile Carlova, poetul prea timpuriu stins din viata, cugetari asupra limbii scrise de Alecu Russo, studii substantiale ale lui Odobescu (Poetii Vacaresti, Cantecele poporale ale Europei rasaritene).

O alta serie a acestor ani cronolizeaza in rastimpul 1861-1867 publicatiile: ,,Dacia'', ziar politic, literar si omercial (scos de Vasile Alexandrescu-Urechia si George Petrescu); ,,Taranul roman'' (al lui Ion Ionescu de la Brad, care pleda pentru drepturile taranimii); revistele lui B.P. Hasdeu, ,,Din Moldova'' (devenita ,,Lumina'') si ,,Aghiuta'' (cu profil de critica la adresa ciocoimii); ,,Buciumul'', sub redactia lui Cezar Bolliac. Publicatiile politice ale acestui moment, se imparteau in doua categorii: progresiste (,,Dambovita'', ,,Buciumul'', ,,Teranul roman'', ,,Romanul'') si ,,potrivnice innoirilor'', conservatoare (,,Unirea'', ,,Proprietarul roman'', ,,Conservatorul progresist'').

In acelasi context al diversificarii se inscriu publicatiile: a) stiintifice (,,Revista romana pentru sciinte, litere si arte'', condusa de Al. Odobescu); b) cultural-literare (,,Ilustratiunea'', a lui Al. Zane); c) economice (,,Analele economice'', ,,Analele statistice''); d) juridice (,,Dreptul''); e) agricole (,,Agronomia'', ,,Natura''); f) medicale (,,Medicul roman''); g) militare (,,Romania militara''); h) umoristice (,,Nichipercea'', condusa de N.T. Oraseanu) si altele. Se tipareau, de asemenea, reviste si ziare in limbile franceza (,,La Roumanie''), germana (,,Deutsche Zeitung'', ,,Bukarester Allgemeine''), maghiara (,,Bukaresti Allgemeine''), maghiara (,,Bukaresti Magyar Közlöny''), idis (,,Timpul vorbit'') etc.

Revista care are durata cea mai mare, inainte de aparitia ,,Convorbirilor'' literare'', in 1867, este ,,Familia'', editata la Pesta in 1865 de Iosif Vulcan si mutata apoi la Oradea, unde va aparea pana in 1907. Neavand un program dinainte stabilit, precum alte publicatii, dorindu-se o revista de ,,familie'', in care cititorii sa gaseasca ,,portretele barbatilor mai vestiti, cu biografiile lor, poezii si novele originale'' 1 dar si traduceri din literati renumiti europeni, ,,Familia'' a reprezentat totusi un act important de cultura romaneasca in Transilvania, unde, scria N. Iorga, ,,orice publicatie romaneasca e ca un steag pe o cetate napadita de dusmani, steag care prin singura fluturare a lui desteapta simtul de onoare si cheama aparatorii'' 2. In paginile ,,Familiei'' au semnat vechi combatanti ai scrisului publicistic (I. Codru-Dragusanu), B.P. Hasdeu, Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuta, G. Cosbuc, O. Goga, ªt.O. Iosif. Desigur insa, rostind numele revistei, ne gandim si la debutul aici al marelui poet roman Mihai Eminescu 3. Simpla enumerare a acestor figuri ale literaturii romane ne arata ca revista oradeana contribuia la consolidarea ideii de unitate nationala, de infratire a scriitorilor din Romania moderna, misiune pe care si-au asumat-o si alte publicatii ardelene, de mai mica intindere in timp si mai putin insemnate (,,Arhiva pentru filologie si teatru'' a lui Timotei Cipariu, ,,Albina'' si alte ,,organe ale luminarii'') 4.

Nu putem omite din acest sumar tablou al fizionomiei presei romane pe treapta eflorescentei ei de dupa Unire marile gazete conservatoare si liberale aparute in ultimele decenii ale secolului trecut, in paginile carora se vor afla si publicisti de rangul intai. Ne gandim la ,,Timpul'' (1876-1884, asupra caruia vom reveni) 5, ,,Epoca'' si ,,Conservatorul'' (reprezentand gruparea politica a mosierimii), la ,,Romanul'', ,,Vointa nationala'' si ,,L'Independance roumaine'' (organe de presa liberale). Adaugam acestor categorii de presa ziarele ,,independente'', asa cum se considerau, ,,Adevarul'' (scos de Al. Beldiman), ,,Universul'' (editor Luigi Cazzavillan), cel mai indraznet ca atitudine, ,,Lupta'' (1884-1895, intemeiata si condusa de Gh. Panu).

IV, 3. Contributia presei specializate in procesul fauririi unei culturi moderne

Dominata de afirmarea clasicilor literaturii romane, cea de-a doua jumatate a secolului trecut este si o perioada de specializare a presei. Una dintre publicatiile de cea mai mare insemnatate in procesul de faurire a unei culturi moderne active este revista ,,Convorbiri literare'', aparuta la 1 martie 1876, cu titlul propus de Iacob Negruzzi si condusa de acesta timp de peste trei decenii. Ea se ivise ca publicatie a Societatii ,,Junimea'', infiintata cu 3-4 ani inainte de Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti si Iacob Negruzzi, tineri entuziasti intorsi de la studii facute in strainatate, cu totii insufletiti de ideea progresului cultural si a civilizatiei. Societatea si-a inceput activitatea cu acele ,,prelectiuni (prelegeri) poporale'' si a continuat cu analizele critice facute scrierilor literare la sedintele de cenaclu care se tineau in casa lui Maiorescu si a lui Pogor. Amintirile despre aceste inceputuri literare, polemice si constructive, din aria carora nu vor fi omise numele marilor clasici, Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, iar mai tarziu D. Zamfirescu, ne ofera atat ,,gospodarul'' ,,Convorbirilor literare'', cum a mai fost numit Iacob Negruzzi, cat si Gh. Panu, in cate un volum memorialistic. Articolul program al revistei ,,Convorbiri literare'', conceput de Titu Maiorescu si Iacob Negruzzi, pornea de la premisa ca miscarea literara sustinuta anterior ,,cu mult succes de foile literare atat de cunoscute si pretuite'' 6 avea in acel moment al Romaniei moderne trebuinta de publicatii specializate, atat la Iasi cat si la Bucuresti, capabile sa raspunda noilor solicitari ale culturii si dorintei mereu crescande de instruire a poporului: ,,Aceste elemente reclama infiintarea unei reviste care sa aiba scopul de a reproduce si raspandi tot ce intra in cercul ocupatiilor literare si stiintifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramura a stiintei; de a da seama despre activitatea si producerile societatilor literare, in special a celei din Iasi, si de a servi ca punct de intalnire si infratire pentru autorii nationali'' 7.

Nu este dificil de observat, din liniile directoare ale programului propus, ca revista ,,Convorbiri literare'' se revendica din buna traditie a presei romanesti pasoptiste, cristalizata in jurul ,,Daciei literare'', intr-un moment in care reprezentantii de seama ai generatiei de revolutionari scriau putin sau erau in reflux.

Revenind la mesajul militant al inaintasilor pasoptisti, publicatia ieseana abordeaza dintr-un unghi superior, competent, teme menite sa impuna progresul in cultura sub diferitele lui aspecte pe care le putem grupa astfel: probleme ale scrierii si pronuntarii in limba romana; probleme ale criticii literare si ale creatiei literare propriu-zise, probleme ale folclorului si stiintelor pozitive, probleme ale istoriei, filozofiei si esteticii. Cum ne marturiseste Iacob Negruzzi in volumul Amintiri din Junimea, publicistul specializat in sensul cel mai pur al cuvantului era Titu Maiorescu: ,,Scrierile lui Maiorescu - afirma Negruzzi - deschisese(ra) la cei mai multi dintre noi orizonturi noue''. In adevar, meritele lui Titu Maiorescu in procesul de faurire a unei culturi nationale moderne sunt incontestabile. Ele au fost relevate in epoca de cei mai ilustri exponenti ai scrisului beletristic. Mihai Eminescu, de pilda, in articolul Nationalii si cosmopolitii, afirmase: ,,Principiul fundamental al tuturor lucrarilor d-lui Maiorescu este, dupa cate stim noi, nationalitatea in marginile adevarului. Mai concret: ceea ce-i neadevarat nu devine adevar prin imprejurarea ca-i national; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea ca-i national; ceea ce-i urat nu devine frumos prin aceea ca-i national; ceea ce-i rau nu devine bun prin aceea ca-i national.

Exemple: Norma limbei scrise trebuie sa fie cea care exista obiectiv si in realitate in gura poporului de jos si a societatii mai fine, iara nu fanteziile mai mult sau mai putin ingenioase ale filologilor nostri Poezii urate () nu devin frumoase prin aceea a-s nationale. Avem atatea modele nobile de poeti mai vechi si mai ales in neintrecuta poezie poporala, incat suficienta cu care sunt privite asemenea anomalii liteare te umple de e spaima lesne de justificat'' 8.

IV, 4. Concretizarea principiilor teoretice in activitati publicistice eficiente

O data cu revista ,,Convorbiri literare'', mai exact o data cu perioada ei de aparitie ieseana (1867-1885), putem vorbi de un inceput real de specializare a presei pe problemele fundamentale ale culturii romane. Semnificatia si importanta acestei specializari sunt in afara oricarui semn de intrebare. Cum s-a demonstrat ea in practica publicatiei iesene? Printr-o activitate publicistica exigenta, obiectiva, de inalta competenta profesionala, raportata la realitati romanesti dintre cele mai esentiale in evolutia culturii noastre moderne, astfel:

IV, 4.1. In domeniul filologic - cultivarea unei limbi literare bazate pe limba vorbita de popor; respingerea teoriilor etimologiste ale repretantilor curentului latinist; promovarea unui limbaj ziaristic corect, fluid, adecvat ideii. Cum am aratat anterior, preocuparile pentru limba afirmasera personalitati precum I.H. Radulescu, M. Kogalniceanu, C. Negruzzi, Alecu Russo, V. Alecsandri, G. Baritiu, continuati de Al. Odobescu, B.P. Hasdeu si altii. Reluand problemele limbii romane, ,,Convorbiri literare'', prin Maiorescu, in primul rand, nu anuleaza punctele de vedere cu privire la temeliile pe care trebuie sa se aseze limba literara, dar nici nu valideaza in totalitate opiniile unor predecesori, fie dintre cei amintiti, fie altii, de altfel filologi valorosi. In scrierile sale, Titu Maiorescu este calauzit de ideea: ,,Limba, in orice manifestare a ei - in gramatica, ca si in idiotisme (azi citim idiomuri - n.n.) este un product necesar si instinctiv al natiunii, si individul nu o poate niciodata modifica dupa ratiunea sa izolata Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai intai, dar apoi si ceilalti prozaisti ai stiintei il pot avea in privinta limbei lor materne este de a i se supune fara impotrivire, de a o recunoaste ca autoritate legala a naturei proprie poporului lor'' (Critice, I).

In lumina acestor argumente este purtata disputa cu etimologistii adepti ai unor forme de tipul ,,direptore'', ,,naciune'', ,,staciune'' (Timotei Cipariu).

Lupta pentru consolidarea si dezvoltarea limbii romane prin curatirea ei de cuvinte straine inoportune, prin impunerea literelor latine necesare, prin eliminarea altora (cele slavone), prin pronuntarea fonetica, prin admiterea, pana la un punct, a neologismelor, confera lui Maiorescu meritul filologului angajat intr-unul dintre cele mai de seama domenii ale progresului cultural. Militantismul sau se extinde asupra presei insesi, care, pana la el, se mentinuse mai mult la stadiul declarativ, de principii, fara ca sa observe, in fond, propriile sale neajunsuri. Dupa ce afirma, poate prea categoric, cum ca ,,stilul jurnalistilor romani din Transilvania, Bucovina si Banat a ajuns intr-o stare ce nu mai ingaduie tacerea'', Maiorescu apeleaza la texte gazetaresti abundente in germanisme, pe care le supune unui tir de artilerie necrutator, ironic, sugerand si solutiile. Sunt discutate fraze lungi, defectuos alcatuite gramatical.

,,Betia de cuvinte'', cum numeste Maiorescu frazeologia, ii provoaca un sentiment de amaraciune intr-un studiu de ,,patologie literara'' din ,,Revista Contimporana''.

IV, 2. In domeniul literaturii, contributiile militante notabile se concentreaza in directia aprecierii valorilor reale, afirmate sau de perspectiva, separarii lor de non-valori, evaluarii literaturii populare. In intreaga sa activitate, Maiorescu se sprijinea pe temeiul: ,,Critica fie si amara, numai sa fie dreapta, este un element neaparat al sustinerii si propasirii noastre, si cu orice jertfe si in mijlocul oricaror ruine trebuie implantat semnul adevarului'' (studiul Directia noua in poezia si proza romana). Fidel acestor principii, Titu Maiorescu a intreprins, pentru prima oara in cultura romana, actul curajos de sustinere a adevaratelor ei valori literare: in primul rand, Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Cosbuc, alti scriitori, ca Al. Vlahuta, D. Zamfirescu, ªt.O. Iosif, P. Cerna, O. Goga - pe acesta din urma recomandandu-l pentru unul din premiile Academiei Romane. Studiul de referinta al preocuparilor pentru valorile autentice ale culturii este O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867.

Simultan, fusese relevata importanta poeziei populare, filon artistic inepuizabil in virtuti, explorat, intre altii, de Vasile Alecsandri. Articolul aparut in ,,Convorbiri literare'' (15 ianuarie 1868) cu titlul Asupra poeziei noastre populare, dedicat culegerii lui Alecsandri, ne informeaza: ,, cartea d-lui Alecsandri este si va ramane pentru tot timpul o comoara de adevarata poezie si totodata de limba sanatoasa, de notite caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei nationale si, cu un cuvant, asupra vietii poporului roman''. Continuandu-i pe pasoptisti, in sensul preocuparilor lui Al. Russo, Maiorescu aprofundeaza studiul creatiilor populare, dezvaluindu-le laturile viabile, frumusetile de limbaj, prospetimea, autenticitatea, spontaneitatea, trasaturi care au fertilizat poezia lui Eminescu, Cosbuc, Goga, a altor poeti luati in discutie.

Dand aceste exemple observam cum, o data cu publicatia ,,Convorbiri literare'', presa culturala din Romania intra intr-o faza superioara a angajarii ei tot mai profunde pentru slujirea unor teluri ale culturii moderne active, in deplina concordanta cu modul in care o concepeau oamenii cei mai luminati ai timpului.

IV, 5. Sentimentul national in ,,Romanul'' si ,,Timpul''

Civilizatia, cultura si propasirea economica reprezinta pentru marii nostri publicisti teme esentiale, definibile intr-un context politic, estetic si filozofic larg si vital in procesul fauririi Romaniei moderne. Asemenea teme insemnau pe atunci preocupari de ordin practic si teoretic in vederile liberalilor si conservatorilor, asa cum cele doua partide si le asumau in coloanele ziarelor ,,Romanul'' si ,,Timpul''. Aparut inca din 1857, ziarul liberal radical ,,Romanul'', condus de C.A. Rosetti pana la moarte, in 1885, iar dupa aceea de fiul sau, Vintila C.A. Rosetti, pana in 1905, militase, intr-o prima perioada, pentru dobandirea independentei de stat a Romaniei, pentru reforme democratice burgheze. Suprimat la un moment dat (1864/1865), ,,Romanul'' nu incetase sa apara de fapt, el schimbandu-si numai titlul, o data ,,Libertatea'', altadata ,,Constiinta nationala''. Celalalt important cotidian, ,,Timpul'' (ivit la Bucuresti, la 15 martie 1878 si tiparindu-se cu unele intreruperi pana in 1922), era organul de presa al partidului conservator, ziar vitalizat, cum se stie, prin prezenta in redactia sa a trei dintre cei mai de seama publicisti romani, Eminescu, Caragiale si Slavici.

Atat ,,Romanul'', cat si ,,Timpul'', dincolo de punctele de vedere polemice care le separau, se intalneau totusi pe un teren comun, acela al ,,ideii de national''. Liberalii revendicau respectiva lege in ideologia pasoptista, conservatorii in cea prepasoptista, de unde pentru cei dintai accentul staruia pe revolutionarism (inteles, fireste, intr-o viziune proprie structurii lor de clasa), iar pentru ceilalti traditia reprezenta punctul de convergenta. Astfel, liberalii, sau ,,rosii'', cum li se mai spunea, aveau drept obiectiv programatic sincronizarea tarii cu forme de cultura si de civilizatie care atinsera un stadiu de dezvoltare inalt (in Franta, bunaoara), in timp ce conservatorii, sau ,,albii'', se opuneau spiritului de imitatie, de mimetism in cultura, fiind de parere ca avansarea tarii catre o civilizatie si o cultura specifica constituia un proces complex, de durata, determinat de factori naturali si nationali, asa cum se petrecusera lucrurile in tari ca Anglia sau Germania. In adevar complexa, problema in care se implicau doua conceptii, una a solutiilor imediate si radicale, alta a evolutionismului lent, nu putea sa nu antreneze energia si talentul unor gazetari atat de inzestrati cum au fost Eminescu si Caragiale, Slavici si Macedonski etc., ale caror pledoarii in probleme acute ale contemporaneitatii lor ieseau din cadrul ingust al punctelor politice divergente polemizate in ,,Romanul'' si ,,Timpul'' si se circumscriau unor realitati romanesti de cel mai larg interes civic, cultural, social si economic.

IV, 6. Ziarele anilor 1877-1878

Infrangerea revolutiei de la 1848 nu semnificase si infrangerea vointei maselor populare de a lupta pentru cucerirea independentei. Aceiasi gazetari care se afirmasera pe baricadele revolutiei, in dublu sens, ca participanti directi, in miscare, si ca participanti cu forta scrisului la gazete, continua sa mobilizeze compatriotii la lupta, editand in exil, in 1851, revista simbolic intitulata ,,Republica Romana''. Editorialul acesteia exprima ferm idealul de independenta si suveranitate nationala: ,,Voim ca romanul sa se restabilizeze in insisi ochii sai ca om si sa se introneze in toate drepturile sale Voim sa aiba o patrie independenta si libera; o patrie in cari sa aiba toti aceleasi drepturi si datorii; o patrie intreaga si deopotriva la suveranitatea nationala''.

Care erau premisele cuceririi acestui deziderat? Etapa pregatitoare a dobandirii independentei nationale de stat fusese unirea tarilor romane, vis national realizat in 1859 prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Ziarele care sprijinisera actul Unirii - ,,Steaua Dunarii'', ,,Dambovita'' si altele (carora li s-au alaturat noi publicatii, simbolic intitulate ,,Independenta'' sau ,,Independenta Romana'', ivite in 1860 si 1862) - isi exprimau net pozitia fata de ceea ce militantii din acel timp intelegeau prin idealul de independenta. Astfel, Radu Ionescu definea acest concept in laturile sale de baza: ,,Istoria deosebitelor natiuni ne dovedeste ca organizarea unei societati este intemeiata pe trei chestiuni mari: chestiunea nationala, chestiunea politica si chestiunea economica. Dezvoltarea regulata a acestor trei chestiuni trebuie sa formeze sistema de guvern care intelege adevarata sa misiune, caci de la dansele atarna progresul, prosperitatea si marimea unei natiuni'' 9.

Exemplul pe care il dadusera patriotii luminati si revolutionari in activitatea de presa - Kogalniceanu, Bolliac, Alecsandri, Balcescu, Ion Campineanu, C.A. Rosetti, multi altii atat in tara cat si in exil, demonstrase ca lupta impotriva asupritorilor nu se incheiase. Imperiul otoman, nerespectand obligatiile luate prin tratatele care garantau integritatea teritoriala si neamestecul in treburile interne ale Moldovei si Munteniei, isi pierduse dreptul la suzeranitate. In 1866, dupa abolirea lui Alexandru Ioan Cuza, in conditiile inconjurarii Romaniei de catre trei imperii absolutiste, instituirea unei monarhii cu print strain putea sa contribuie la consolidarea statului national roman. Dar ingradirile aduse suveranitatii nationale de Congresul de la Paris si accentuate de poarta au determinat Romania sa intreprinda o serie de actiuni politice si diplomatice soldate cu desprinderea tot mai vizibila fata de Imperiul otoman, iar in plan intern, cu un progres economic remarcabil (in agricultura, comert, transporturi).

Totodata, lupta poporului roman pentru obtinerea independentei absolute si-a gasit in anii premergatori razboiului de la 1877 un cadru european favorabil datorita crizei politice si economice generate de intensificarea miscarii de eliberare din Balcani. Pregatirile pentru lupta - organizarea de scoli militare, reorganizarea armatei - aratau ca Romania moderna era gata sa se angajeze in lupta care sa-i aduca independenta totala, s-o elibereze de orice servituti straine, in special fata de Imperiul otoman.

Cum se stie, dupa ce in vara anului 1875 popoarele din Hertegovina si Bosnia s-au ridicat impotriva portii, ca sa scape de asuprire, la numai un an acelasi lucru l-au facut bulgarii, Serbia si Muntenegru. Romania a ajutat in diferite feluri lupta de eliberare a acestor popoare vecine de sub suzeranitatea otomana. Guvernul roman, prin ministrul sau de externe, militantul de seama pasoptist Mihail Kogalniceanu, si-a revendicat recunoasterea individualitatii statului roman si a denumrii de Romania, inviolabilitatea teritoriului national. Curajoasele actiuni diplomatice romanesti negasind intelegerea cuvenita, au condus la ridicarea poporului roman la lupta hotarata impotriva suzeranitatii otomane. Astfel, cand Rusia declara razboi imperiului otoman in aprilie 1877, ca urmare a unei conventii romano-ruse Romania acorda ,,libera trecere'' pe teritoriul ei trupelor ruse spre Dunare, iar Rusia garanta apararea si mentinerea integritatii teritoriale a Romaniei. La aceasta veste, guvernul otoman a declansat represalii asupra Romaniei, bombardand orase dunarene, motiv pentru care a fost declarata starea de razboi. Faptele de eroism ale trupelor romane la Grivita, Rahova si Plevna, apoi la Vidin si Smardan, in contextul solidaritatii cu armatele rusesti si alte popoare asuprite din Balcani, au determinat imperiul otoman, in fata dezastrului suferit, sa ceara armistitiu.

VI, 7 Mesajul imbarbatator al presei in timpul razboiului de independenta

Cum au luptat ostasii romani pe front, cum au fost ajutati de cei ramasi acasa, intr-un acelasi sentiment comunional, solidar, national si popular - acestea ne sunt marturisite de presa vremii, de literatura special consacrata razboiului dus pentru independenta deplina, de alte lucrari social-politice, istorice si artistice (picturi, sculpturi, grafica). Deviza sub care poporul roman intelesese sa se angajeze in marea batalie istorica fusese lansata in ziarul ,,Romania libera'' de acum o suta de ani. Ea suna asa: ,,Un popor e ca un gigant in unire''. Acest simtamant fusese elogiat in coloanele tuturor ziarelor si revistelor din preajma anului 1877 si imediat de dupa el, in spatiile publicatiilor ,,Romanul'', ,,Timpul'', ,,Telegraful'', ,,Gazeta Transilvaniei'', ,,Steaua Romaniei'' (Iasi), ,,Socialistul'', ,,Razboiul'' si ,,Dorobantul'', acestea din urma tiparite in intervalul 15 mai - 15 noiembrie 1877.

Ridicat la lupta si iesind victorios, poporul roman isi binemerita elogiile aduse de ai sai si de lume. In paginile ziarelor erau exprimate sentimentele intregului popor roman partas la acest maret eveniment istoric. Ideile cardinale care polarizeaza aceste sentimente se difuzau in presa in formulari sintetice de mare forta patriotica:

,,Traiasca Romania absolut independenta'' (din ziarul ,,Romanul'', dupa proclamarea Independentei de stat, la 9 mai 1877).

,,Cauza ostasului roman e o cauza generala romana, victoria lui e a intregii natiuni'' (,,Gazeta de Transilvania'').

,,Un popor e ca un gigant in unire, ca o furtuna in neunire'' (din ,,Romania libera'').

,,O tara care are asemenea fii ca ai tai, Romanie, nu poate niciodata pieri'' (,,Telegraful'').

,,Lupta a fost crancena. Osman-Pasa fiind ranit, s-a predat fara conditii'' (din ,,Dorobantul'').

Dincolo de opiniile divergente si de polemicile in care erau antrenate, ziarele si revistele anilor 1877-1878 vibreaza de sentimentul neatarnarii, de consensul unanim in privinta abolirii suzeranitatii Portii, in scopul obtinerii Idependentei de stat. Evenimentul in sine solicitase fortele intregului popor, ale tuturor oamenilor de cultura patrunsi de iubirea de patrie. Acest memorabil an 1877, noteaza N. Iorga in Istoria ziaristicii romanesti, ,,a trebuit sa creeze neaparat publicatii speciale pentru dansul''. Menirea presei - a foilor ei volante, a editiilor speciale - era sa hraneasca sperante indreptatite, sa imbarbateze, sa intretina energiile, sa glorifice fiecare reduta nou cucerita. Se verifica astfel, intr-un moment crucial al luptei poporului roman, capacitatea presei romane de a se angaja cu arma scrisului, de a fi in stare sa solidarizeze constiintele, sa sugereze puterea de sacrificiu intru iubirea de patrie, de dobandire a totalei ei suveranitati.

Pe un asemenea suport etic fiecare cuvant tiparit, cuvant-tir, de la simpla informatie de front la reportaj, de la versul inflacarat al lui Alecsandri, din ciclul Ostasii nostri, de la portretele-evocare ale eroilor cazuti pe redute pana la gravurile sugestive din ,,Dorobantul'', semnate de Reis, sau pana la desenele fresca difuzate sub semnatura lui N. Grigorescu, Sava Hentia si Carol Pop, se implinea linie cu linie chipul ostasului roman, al semenilor sai. Admirandu-le puterea de daruire si neasemuita vitejie, Vasile Alecsandri semna in revista ,,Convorbiri literare'' poezia Oda ostasilor romani, rimand simbolic: ,,Ati probat cu-avantul vostru lumei pusa in mirare / Ca din vultur, vultur naste, din stejar, stejar rasare''. O friptura de portret despre acelasi ostas retinem si dintr-un articol al lui Mihai Eminescu: ,,Intr-adevar, daca este vreun organ al natiunii, care in aceste vremuri triste, cand totul e amenintat, sa prezinte o priveliste mai mandra si mai hotaratoare de suflet, organul puterii fizice a poporului romanesc, ostasul'' 10.

Despre aceleasi virtuti si calitati de luptator ale lui Penes Curcanul si ale fratilor lui scriau ziarele straine prin corespondentii lor acreditati pe campul de lupta ,,Armata romana - marturiseau doi ziaristi straini in paginile ziarului ,,Telegraful'' - merita a fi pusa langa orice alta armata a Europei si oricine poate fi mandru de soldatii si ofiterii ei, care au dat probe atat de stralucite de vitejie''.

Asemenea marturii au ramas nu numai in filele presei de acum un secol, ci si, in primul rand, in constiinta generatiilor care s-au succedat.

Sentimentul de legitima mandrie nationala care cuprinsese multimile in clipa proclamarii marelui act al independentei a fost transcris emotionant de numerosi gazetari: ,,Marea multime care asistase la camera, atat in tribune publice cat si in curte si pe Dealul Mitropoliei la savarsirea marelui act, se revarsa spre centrul capitalei. Drapelele sunt arborate, valurile multimii strabat orasul, studentii manifesta cu cantece patriotice, se aude rasunand Desteapta-te romane. ªi pana tarziu, in noapte, poporul capitalei, fericit, petrece'' 11.

Dobandita cu jertfe de ostasii romani, independenta urmase revolutiei de la 1848 si Unirii din 1859; ea nu incheiase in 1877 aspiratiile profunde ale poporului roman, acelea de realizare a statului national unitar. Acest moment se va implini in 1918, in mod democratic, prin vointa maselor populare, cand se va infaptui unirea Transilvaniei si Banatului cu patria.

Ideea de independenta nationala, ,,suma a vietii noastre istorice'', cum a definit-o Eminescu, existase in constiinta noastra, a acestor locuitori ai stravechii Dacii, de cand exista Dacia insasi, de la mosii si stramosii nostri geto-daci: ,,Ar fi un act de adanca ingratitudine catre stramosii nostri - consemna Eminescu - daca ne-am inchipui ca cu noi se incepe lumea in genere si Romania indeosebi, ca numai noi am fost capabili a avea instinctul neatarnarii, cand la dreptul vorbind, n-am facut decat a mantinea cu mult mai mult ori mai putin succes ceea ce ei au castigat, fie prin sangeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istetii extraordinare, puse amandoua adeseori in serviciul acestei unice preocupatiuni, a pastrarii neamului si tarii'' 12.

PRESA INAINTE SI DUPA UNIREA LUI CUZA

2012-02-05T23:22:00.002-08:00

Curs 5 – PRESA INAINTE SI DUPA UNIREA LUI CUZA

Roadele acestor eforturi şi ale condiţiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi strădanii care angajează mari personalităţi ale culturii noastre se vor ivi în curând.

În 1829 apare Curierul Românesc (8 aprilie) la Bucureşti, sub îngrijirea lui Eliade Rădulescu (autorizarea o primise, cu un an înainte, Dinicu Golescu); în acelaşi an, la 1 iunie, apare la Iaşi Albina Românească, având în frunte pe Gheorghe Asachi; în 1838, la 12 martie, apare Gazeta de Transilvania scoasă de George Bariţiu.

Fără nici o discuţie aceste trei ziare constituie fundamentul presei româneşti.

Despre semnificaţia acestor apariţii vorbesc convingător documente ale epocii.

“Folosul gazetei este de obşte şi de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutături, şi se adăugează în gândirile şi combinările sale; aici liniştitul literat şi filosof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii, îndrăzneţul şi neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însa povăţuindu-se din nenorocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale; până când, în sfârşit, şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale. Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă” [1]. Asemenea cuvinte se găsesc în prospectul “Curierului Românesc”. Ele indică nivelul de înţelegere atins de cei care au realizat naşterea presei româneşti. Reţin sublinierea relaţiei dintre “plăcere şi folos”, ca şi deschiderea publicaţiei către toate zonele vieţii sociale, economice, politice şi culturale, stabilindu-şi astfel un public ţintă pe o plajă cu o extensie impresionantă.

O idee foarte interesantă se cuprinde şi în “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”. Justificând nevoia presei în limba română, se spune: ”Un străin nu scrie în limba românească, cu atât mai puţin în duhul românesc; un străin de ar fi înţeleptul înţelepţilor … nu cunoaşte scăderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu ştie prescrie mijloace ajutătoare”.

Nevoia unor publicaţii în limba română este pusă atât în relaţie cu tot ceea ce reprezentau realităţile noastre, cât şi prin raportarea la ceea ce se petrecea în întreaga lume.

Apariţia presei în limba română, parte a unui amplu proces, devine un obiectiv care ne poate asigura şi înscrie în cerinţele lumii.

Înştiinţarea la apariţia “Albinei Româneşti” menţiona: “nu se află azi în lumea politică neam carele, între alte ale sale folositoare instituţii, să nu aibă în limba naţiei (s.n.) un jurnal periodic”.

Şi proiectele, şi realizările ca atare arată că între cele trei publicaţii, dincolo de câteva accente particulare – cum ar fi problematica limbii şi literaturii sau lărgirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor – nu există deosebiri de stare şi orientare. Este ceea ce simt şi iniţiatorii. Îi scria Eliade lui G. Bariţiu, în 1838: “îndrăznesc Domnul meu, a îmi da această părere că de aici înainte foile noastre să le facem organul dragostei şi frăţiei românilor de obşte, că aici este mântuirea noastră” [2].

Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazetă administrativă” (Bucureşti, 1832) sau “Buletin, foaie oficială” (Iaşi, 1833), precum şi suplimente literare, mai cunoscut: “Muzeul Naţional” şi “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul românesc”, 1836), “Alăuta românească” (pentru “Albina Românească”, 1837), “Foaia pentru minte, inimă şi literatură” (pentru “Gazeta de Transilvania”, 1838).

Să nu uităm că printre colaboratorii acestor ziare se numără Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Iacob şi Andrei Mureşanu, Ion Văcărescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, adică personalităţi ale scrisului românesc din această perioadă.

Tot în această perioadă se naşte şi primul cotidian: “România”. Era 1 ianuarie 1838 [3]. Acest ziar, despre care N. Iorga scria că “face onoare epocii în care a apărut”, apare din convingerea că “o astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuinţă”. Din înştiinţarea de la 20 decembrie 1837 reţinem câteva precizări: “omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască întâmplările lumii; …doreşte să cunoască orice aflare şi născocire”; ”dar omul este şi nerăbdător”; ”numai o gazetă cotidiană, care să ese în toate zilele, poate să mulţumească curiozitatea şi nerăbdarea”.

Sa retinem intelegerea moderna a nevoii de ziar-cotidian prin mentionarea factorilor curiozitate si nerabdare, care se adauga celorlalte comandamente devenite deja constante in gandirea epocii.

Cotidianul va rezista un an, adică până în decembrie 1838, când, la ultimul număr, apare cu un chenar de doliu. Sunt de reţinut cuvintele: “singura sa mângâiere este că oricât a fost de grea şi de trudoasă sarcina … a isprăvit-o cu răbdare şi stăruire … numai prin jertfe simţitoare”.

Ce s-a întâmplat până în 1840, când va apărea “Dacia literară” cu atât de cunoscuta ei “Introducţiune”, stă evident sub semnul începutului. Formatul e mic, modest, cu 4 pagini, din care 2/3 reprezentau informaţiile externe sau interne. Tirajul era mic, câteva sute de exemplare. Paginaţia era simplă, de obicei prima pagină având două coloane. Se publicau ştiri, reportaje, articole, poezie, dar şi mici texte narative. Existau rubrici de tipul “înştiinţării din lăuntru” şi “înştiinţării din afară”, sfaturi practice etc. Între publicaţii au loc preluări de materiale. Au fost şi situaţii când au apărut şi numere supliment – cum ar fi cel provocat de cutremurul din 1838. Grafica încă modestă se explică prin caracterul încă rudimentar al tipografiilor.

Oricum, începutul presei fusese făcut. Şi el se aşază sub semnul afirmării conştiinţei naţionale şi idealului unirii. Întregul efort nu poate fi înţeles decât în contextul în care se militează pentru şcoala în limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific naţional.

Peste ani, Mihail Kogălniceanu, încercând o privire retrospectivă, ajunge la câteva consideraţii foarte interesante despre condiţia presei, Trecuseră doar câteva decenii de la începuturi. “În zilele noastre spiritul a ajuns a fi o putere atât de mare şi câteodată chiar mai grozavă decât oricare alta. Spiritul acesta se manifestă prin opinia publică, iar din organele cele mai principale ale opiniei publice, presa în general şi presa periodică sau jurnalismul în special. Presa este ehul (ecoul – n.n.) prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimei răsună până la marginile lumei civilizate. Prin presă tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descoperă în vreo parte a lumei civilizate, se răspândeşte în toată întinderea globului şi se face proprietate omenirei întregi. Nu nedrept s-a zis că presa, şi mai ales presa periodică, gioacă în domeniul inteligenţei rolul ce l-a avut maşina de aburi, aplicată la drumurile de fier, gioacă în lumea materială; ea lucrează a uni popoarele prin legătura puternică a ideilor … ea … pregăteşte aşa triumful fraternităţii universale care într-o zi viitoare are a face din tot neamul omenesc o singură familie mare” [4].

Nu putem să nu remarcăm atât înalta apreciere a presei, cât şi anticiparea unor tendinţe ce se vor afirma mult peste ani.

În ceea ce priveşte retrospectiva propriu-zisă, Kogălniceanu vorbeşte în 1855 despre “Drumul inteligenţei odată deschis de Curier şi de Albina”, după care au apărut “noi campioni” ai civilizaţiei şi ai naţionalităţii, citând: “Foaia duminecii”, “Gazeta de Transilvania”, “Muzeul Naţional”, “Curiosul”, “România” – “cea dintâi gazetă zilnică” – “Pământeanul”, “Mozaicul”, “Curierul de ambe sexe”, “Vestitorul românesc”, “Alăuta românească”, “Foaia sătească”, “Osiris”, “Dacia literară”, “Arhiva”, “Spicuitorul”, “Dunărea” etc. [5] .

Lista lui Kogălniceanu acoperă în mare primele două decenii, când presa românească iese repede din copilărie impunându-se cu întreaga forţă a unei energii adolescentine.

Este cu totul remarcabil nivelul limbajului publicistic în această perioadă. De altfel, se militează pentru “litere latineşti care ar sta mai bine pe toaleta noastră” [6], se îndeamnă la corectitudine, la simplitate, la unitate, la evitarea oricăror excese.

Din acest moment ritmul este deosebit, diversificarea îşi face loc, apoi primele elemente de teorie a presei, genurile publicistice încep să se delimiteze, apar rubricile fixe, articolul-program pregăteşte editorialul, tiparul se îmbunătăţeşte, astfel că numai după câteva decenii putem înregistra o desfăşurare de forţe care ne permite să vorbim, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea despre “profesionalizarea” condiţiei jurnalistului şi de începuturile presei moderne în România.

Într-o primă etapă, după aceste începuturi, se impun câteva publicaţii care vor însemna foarte mult nu numai pentru destinul presei, ci şi pentru întreaga construcţie a culturii naţionale. Este vorba despre “Dacia literară” (1840), “Propăşirea” (1844) şi “Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei apar la Iaşi şi sunt legate de numele lui Kogălniceanu, ultima apare la Bucureşti şi este opera lui N. Bălcescu şi August Treboniu Laurian.

Militând pentru o literatură naţională, pentru apelul la istorie, căci din ea “vom şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem”, după cum spunea Kogălniceanu, recomantând întoarcerea la poezia populară şi tradiţii, promovând cultivarea limbii române, “limba maicii sale”, cum scria G. Bariţiu, raportându-se continuu la realităţile politice şi sociale ale vremii [7], Iorga vorbea despre faptul că “avem aici tot crezul acelei revoluţii apropiate” [8], propunându-şi o descriere tematică din care nu lipsesc ştiinţele exacte, economia, dreptul, învăţământul etc., cultivând constant un spirit unionist, aceste publicaţii în care au semnat şi N. Bălcescu şi M. Kogălniceanu, şi V. Alecsandri şi G. Bariţiu, şi G. Alexandrescu şi C. Negruzzi, şi Ion Ionescu de la Brad şi Aron Pumnul, şi C. Bolliac şi Ion Ghica etc. etc., reprezintă ieşirea din “copilărie”, manifestarea fermă a unei adolescenţe entuziaste ce poartă încă de pe acum marca maturităţii, care nu se va lăsa mult timp aşteptată.

O sumară, şi evident selectivă, trecere în revistă a ceea ce se petrece la nivelul presei în etapa următoare poate avea darul să indice ritmul şi extensia procesului.

În perioada revoluţiei apar în ţară: “Pruncul român” (12 iunie – 11 septembrie 1848), condus de C. A. Rosetti şi E. Winterhalder, la care au colaborat: Ion Catina, C. D. Aricescu, Al. Pelimon etc., “Poporul suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848), “gazetă politică şi literară”, sub redacţia lui D. Bolintineanu, “Monitorul român”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revoluţionar provizoriu, la ideea lui I. H. Rădulescu, “Constituţionalul” (iulie 1848), “România” (6 august – 10 septembrie 1848), săptămânal cu deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacţia lui G. Baronzi etc. După revoluţie apar apoi publicaţii scoase de revoluţionarii aflaţi în exil: “România viitoare” (Paris, 1850), cu Bălcescu, Golescu şi D. Brătianu, “Republica română” (Paris, 1851 şi apoi Bruxelles, 1853) editat de I. Brătianu şi C. A. Rosetti, “Junimea română” (Paris, 1851) scos de G. Creţianu şi Al. Odobescu etc.

Să nu uităm că în Proclamaţia de la Iaşi (martie 1848) se cere la punctul 34 “ridicarea cenzurei”, că în “Punturile naţiunii române transilvane”, adoptată la Marea Adunare de la Blaj, se menţiona la punctul 7 “Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nici o cenzură” sau că în celebra Proclamaţie din Ţara Românească, din iunie, la punctul 8 se cerea explicit “libertatea absolută a tiparului”. Să reţinem că primul act oficial de stat care recunoaşte libertatea presei este Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune: “Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, de a scrie şi a tipări slobod”.

În perioada care a pregătit Unirea au existat publicaţii care au servit nemijlocit această cauză. Să amintim: “România literară” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iaşi), publicaţie condusă de V. Alecsandri (aici apare “Jurnalismul românesc” o primă schiţă a istoriei presei româneşti, studiu semnat de M. Kogălniceanu, din care am citat anterior câteva aprecieri), “Steaua Dunării” (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iaşi), sub conducerea lui M. Kogălniceanu, “Românul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariţii până în 1905, intrat în vremea lui Eminescu într-o amplă polemică cu poetul-publicist) editat la Bucureşti de C. A. Rosetti, având printre colaboratori pe Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu sau Cezar Boliac.

Să menţionăm că printre actele fundamentale ale lui Cuza se numără şi “Legea presei” promulgată în martie 1862, lege care proclamă libertatea oricui de a-şi exprima ideile prin presă, fără cenzură (vezi articolele 26 şi 27) şi care recunoaşte oricărui cetăţean român dreptul de a fonda un ziar. De altfel, şi Constituţia din iulie 1866 consfinţea în articolul 5: “Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” şi în articolul 24 stabilea că: “nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat sau suprimat”.

Până când în presa românească se vor auzi glasurile lui M. Eminescu şi I. L. Caragiale (prin care deschidem secţiunea a doua a dialogului nostru) spectacolul presei capătă noi dimensiuni, cu diversificări şi specializări cu unele contribuţii majore (Haşdeu, Odobescu, Iacob Negruzzi etc.), cu merite deosebite, dar dezvăluindu-şi, în acelaşi timp, ca oriunde în lume, viruşii interni. Dezvoltarea presei, faptul că ea s-a impus ca realitate importantă în viaţa societăţii cu toate cele bune şi cele rele, o va “proiecta” şi în literatură.

După 1870 “călătoria” noastră în timp se va desfăşura într-o altă strategie, la care vă invită partea a doua din această “schiţă de curs”.

[1] Apud Gh. Bulgăr, Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti”, în “Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, p. 79.

[2] Apud Constantin Antip, op. cit., p. 66.

[3] Vezi în acest sens Nerva Hodoş şi Al. Ionescu, “Publicaţiunile periodice româneşti”, vol. I, catalog (1820-1906); cu introducere de Ion Bianu.

[4] Mihail Kogălniceanu, apud Gheorghe Bulgăr, “Despre limba şi stilul primelor periodice româneşti”, în “Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, 1958, p. 76-77.

[5] M. Kogălniceanu, idem, p. 78.

[6] Vezi Gh. Bulgăr, op. cit., p. 84.

[7] M. Kogălniceanu scria, referindu-se la “Propăşirea”: “izbutise a exercita o mare înrâurire asupra întregii dezvoltări a vieţii sociale”. Vezi “Despre literatură”, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 151.

[8] N. Iorga, op. cit., p. 70.

Presa romana in lupta pentru Unirea Principatelor

2012-02-05T23:22:00.001-08:00

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema românească – a Unirii şi organizării moderne a Principatelor Moldova şi Muntenia(Valahia) – avea să devină o problemă internaţională, fiind inclusă, în mod oficial, pe agenda diplomaţiei europene. Din punctul de vedere al statutului juridic internaţional, cele două Principate, aflate sub suzeranitate otomană, erau socotite ca fiind parte integrantă a Imperiului Otoman şi, în acelaşi timp, sub protectorat rusesc, acesta din urmă instituit în mod oficial prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829.

În anul 1856 contextul european va fi favorabil acţiunii românilor pentru înfăptuirea unui pas important pe calea unităţii naţionale şi a modernizării.

Un sprijin substanţial şi eficient a sosit din partea Franţei, Împăratul Napoleon al III-lea Bonaparte fiind susţinătorul principiului naţionalităţilor. Ar fi o naivitate să credem însă că acest suport a fost unul total dezinteresat. Imperiul napoleonian viza în principal consolidarea prestigiului său internaţional, dobândirea unui statut menit să asigure predominanţa sa pe continentul european, precum şi interese economice în zona Dunării şi a Mării Negre. Pe de altă parte, Prusia şi Sardinia – angrenate la rândul lor în procesul complex al realizării propriei unităţi naţionale – au secondat politica franceză în Orient . Pentru a minimaliza consecinţele înfrângerii militare care a pus capăt războiului Crimeii şi încercând să evite izolarea, Rusia ţaristă – pretendentă la moştenirea “omului bolnav” (Imperiul Otoman) – nu va fi ostilă ideii Unirii Principatelor, cu atât mai mult cu cât Ţarul poza în postura de campion al apărării intereselor creştine din Balcani. Fidelă apărătoare a integrităţii Imperiului Otoman şi, totodată, ostilă politicii expansioniste ruseşti, Anglia va adopta o poziţie ambiguă faţă de problema unirii Principatelor.

O atitudine complet diferită de cea a celorlalte Puteri europene vor adopta Turcia şi Austria. Imperiul Otoman – aflat deja pe panta inexorabilă a decadenţei – conştientiza faptul că Unirea celor două provincii româneşti – Moldova şi Muntenia – ar aduce cu sine, mai devreme sau mai târziu, independenţa acestora. Se crea astfel un precedent periculos pentru popoarele creştine aflate încă sub dominaţie otomană. Nu mai puţin alarmată era Austria în ceea ce priveşte eventualitatea constituirii în viitor a unui stat român independent, care să cuprindă şi teritoriile româneşti aflate sub dominaţie habsburgică: Transilvania, Banatul şi Bucovina.

Interesele divergente ale Puterilor europene se vor dovedi greu de conciliat, fapt probat de dezbaterile Congresului de pace de la Paris (februarie-martie 1856). Cu acel prilej, contele Walewski, ministrul de Externe francez, avea să propună – aşa cum o făcuse anterior reprezentantul Franţei, baronul Bourqueney, la Conferinţa de la Viena din martie 1855 – unirea celor două Principate sub un Prinţ străin . Ideea avea să fie susţinută de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Sardiniei şi Prusiei, dar respinsă cu vehemenţă de diplomaţii turc şi austriac. Aceştia din urmă invocau faptul că moldovenii şi muntenii nu ar fi dorit unirea într-un singur stat. După ample şi contradictorii dezbateri se va lua hotărârea convocării unor Adunări (Divanuri) ad-hoc, prin care românii să fie consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări. Tratatul de la Paris (30 martie 1856) consemna înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române cu un regim de garanţie colectivă a statelor semnatare, fiind menţinută însă şi suzeranitatea otomană. Potrivit uneia din clauze – de care românii vor şti să profite cu înţelepciune –, nici una din aceste Puteri nu avea dreptul să intervină cu forţa armată în Principate, fără acordul tuturor garanţilor.

Cauza românească avea să fie susţinută cu perseverenţă şi încurajată de reprezentantul francez la Constantinopol, Thouvenel. Aşa cum o dovedesc rapoartele sale diplomatice, firmanul de convocare a Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Muntenia a fost smuls cu greutate Sublimei Porţi . Eforturile benefice ale lui Thouvenel vor fi acompaniate de cele ale consulului francez la Iaşi, Victor Place. El a informat permanent Ministerul de Externe francez despre starea de spirit a opiniei publice din Moldova, dezvăluind planurile murdare ale caimacamului (locţiitorul Domnului) Vogoride, de falsificare grosolană – în complicitate cu diplomaţia otomană şi austriacă – a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc. Alegerile falsificate din Moldova – ce dădeau câştig de cauză anti-unioniştilor – aveau să stârnească noi divergenţe între Puterile europene. Turcia – sprijinită şi încurajată de Austria şi Anglia – refuza sistematic organizarea de noi alegeri, ceea ce a determinat Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia să rupă relaţiile diplomatice. Încercând să evite izbucnirea unui nou conflict european, Împăratul Napoleon al III-lea s-a întâlnit cu Regina Victoria a Angliei la Osborne (6-10 august 1857). Aici se va ajunge la o soluţie de compromis: diplomaţia britanică accepta anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa se declara de acord cu ideea unei uniri parţiale . Perioada care va urma înţelegerii de la Osborne va demonstra încă odată că nu diplomaţia europeană va da românilor unirea, ci o vor impune ei înşişi. În urma reorganizării alegerilor, unioniştii moldoveni vor obţine o majoritate confortabilă. Drept consecinţă, Adunările ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (deschise în septembrie 1857) – în care erau reprezentate toate categoriile sociale – au afirmat cu tărie dorinţele naţionale: autonomia, Unirea, Principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, guvernământ constituţional. Comisia europeană – prezentă la Bucureşti – a înaintat raportul său şi cererile formulate de români reprezentanţilor Puterilor garante. După dezbateri lungi şi aprinse avea să fie elaborată Convenţia de la Paris (19 august 1858), care stabilea statutul internaţional al Principatelor Române şi principiile de organizare internă. Convenţia – consecinţă a compromisului Puterilor garante – accepta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu doi domnitori autohtoni, două guverne şi Adunări diferite. S-au făcut concesii doar în ceea ce priveşte constituirea unei Comisii Centrale la Focşani pentru elaborarea legilor de interes comun. De asemenea, se va înfiinţa o Curte de justiţie şi una de casaţie unice, iar armata va avea un singur comandant . Convenţia a reprezentat o profundă dezamăgire pentru români şi a stârnit proteste la nivelul presei unioniste. Interesant este faptul că “problema românească” a constituit pentru Napoleon al III-lea, în perioada premergătoare războiului cu Austria (războiul franco-sardo-austriac avea să izbucnească în aprilie 1859), o masă de manevră în politica sa faţă de Rusia şi Anglia.
Cu toate acestea, românii vor da dovadă de o deosebită maturitate politică, punând Puterile garante în faţa unui fait accompli. La 5 şi 24 ianuarie 1859 principiul Unirii s-a înfăptuit prin alegerea aceluiaşi Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi, apoi, în Muntenia. Nu atât evenimentul ca atare a surprins diplomaţii europeni, cât mai ales modalitatea executării sale. Ideea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate circula printre unionişti (de pildă, partizanii lui Nicolae Golescu) încă din timpul dezbaterilor şi elaborării Convenţiei de la Paris din august 1858 şi nu a fost abandonată nici după aceea, fără a se desemna însă şi persoana avută în vedere . În opinia “partidei naţionale”, dubla alegere a colonelului Al. I. Cuza nu reprezenta o simplă uniune personală, ci un regim tranzitoriu spre înfăptuirea unei reale unităţi, politico-administrative, iar în perspectivă spre independenţă şi unirea tuturor provinciilor româneşti. Conştient de misiunea încredinţată, însuşi Cuza declara că noua demnitate princiară era doar una provizorie, dorinţa sa şi a naţiunii fiind aceea de a ceda, la momentul oportun, tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin, dorinţă ce fusese formulată clar în programul afişat în timpul dezbaterilor Adunărilor ad-hoc .

Reacţia Puterilor garante, a diplomaţiei europene, a variat în funcţie de propriile interese în sudestul Europei. Cea care a susţinut cauza românească a fost şi de această dată Franţa, deşi cercurile diplomatice de la Paris erau mult mai rezervate, pentru a nu stârni suspiciunea celorlalte Puteri garante. Oricum, opinia publică franceză, mai ales presa, a primit cu satisfacţie dubla alegere a lui A. I. Cuza .

UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ LA 1859 ŞI PROBLEMA BASARABIEI (I)

1. Providenţa Mântuitorului ne-a dus spre Unire. La 5–24 ianuarie 2009, tot poporul român, inclusiv noi, românii din Basarabia, vom sărbători 150 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea României moderne. Acest eveniment epocal în istoria românilor are o semnificaţie sacră, deoarece ideea de unire a unui popor este o idee sfântă, venită de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi bunul nostru Dumnezeu. Numai cu voia Domnului Iisus Hristos s-a realizat actul unirii de la 1859. Acest eveniment istoric, care a avut loc acum 150 de ani, a fost obiectiv, necesar, impus de cerinţele sufleteşti, de conştiinţa naţională şi de natura interioară a tuturor românilor.
„Ideea unirii Principatelor Române nu a apărut din senin la mijlocul secolului al XIX-lea” (Istoria României, Cluj-Napoca, 2007, p. 496). În ambianţa luptei pentru existenţă, pentru supravieţuire, ideea unirii a prins contur încă din timpul formării poporului român şi constituirii statelor medievale româneşti, când memoriile şi proiectele de consolidare a formaţiunilor statale au înscris acest obiectiv ca unul dintre cele mai actuale şi majore obiective în lupta pentru dezvoltarea viitoare a tuturor românilor. Unirea din 1859 a fost rezultatul firesc al întregii istorii de luptă a poporului român pentru apărarea identităţii sale naţionale şi teritoriale în arealul carpato-danubiano-pontic-transnistrean. Istoria ne arată că fără această luptă pentru unitatea sa identitară, românii, ca popor, ca naţiune, ar fi dispărut, precum a dispărut populaţia ilirică dintre Dunăre şi Marea Adriatică în secolele V–VIII e.n. Lupta românilor pentru existenţă s-a desfăşurat timp de secole.
Ideea de unire şi tendinţele de unitate naţională au fost oglindite şi glorificate de către cei mai mari reprezentanţi ai neamului românesc, precum au fost: Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Tudor Vladimirescu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Anton Pan, Andrei Mureşanu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Constantin A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Bogdan P. Hasdeu, Nicolae Casso, Dumitru Crăciunescu, Constantin Vârnav, Tudor Boldur-Lăţescu, Ion G.Diamandi, Vasile Poreanu, Ioan Munteanu, Anton Şavul, Vasile Urechia, Leon Ghica, Al. Creţescu, A. Marconici, G. Vernescu, Ion Golescu, Nicolae Golescu, N. Vioreanu şi mulţi, mulţi alţi intelectuali din întregul areal românesc. Toţi aceştia au luptat pentru întregirea neamului românesc şi formarea României moderne.
Problema Unirii Principatelor Române întotdeauna a fost, este şi va fi actuală. Cu cât mai des vom lămuri evenimentele care au avut loc acum 150 de ani, cu atât mai puternică va deveni conştiinţa naţională a basarabenilor, cu atât mai mult ne vom cunoaşte istoria noastră, vom avea o gândire şi conştiinţă istorică. Tudor Iorgu scria în 1928 că „povestea Unirii trebuie reînvăţată, mărturisită lumii, redată în toată măreţia ei rândurilor de oameni de astăzi şi de mâine, spre pildă şi îndemn”. Noi trebuie să revărsăm lumină, să destăinuim secretele istoriei, să ne amintim încă o dată de faptele luptătorilor eroi ai Unirii. Numai prin cunoaşterea istoriei românilor, după cum sublinia Octavian Goga, vom obţine biruinţă în „războiul aprig al vieţii de astăzi” („Cuvânt moldovenesc”, 1 aprilie 1928).
Problema Unirii Principatelor Române a fost cercetată şi reflectată în lucrările cunoscuţilor istorici români Nicolae Iorga, Alexandru Xenopol, Petre Panaitescu, Gheorghe Brătianu, Dan Berindei, Constantin Giurescu, Şerban Rădulescu, Apostol Stan, Cornelia Bodea, Gheorghe Platon, Mircea Muşat, Nichita Adăniloaie, Vasile Cristian, Vasile Maciu, Ştefan Pascu, Nicolae Corivan, Al. Vianu, V. Curticăpeanu, Grigore Popescu, Nicolae Ciachir şi mulţi alţii, care au avut o contribuţie considerabilă la elucidarea întregului proces complicat de luptă pentru Unirea Ţărilor Române în 1859.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea României moderne a fost cercetată în mai multe lucrări scrise de autori străini. Timp de 150 de ani în Occident s-au editat peste 5000 de lucrări cu privire la Unirea poporului român în perioada 1859–1878. Savantul român Vasile Cristian scria în 1984 că „epoca unirii” a fost un „moment de o puternică afirmare românească şi pe plan internaţional”. „Epoca Unirii a adus o contribuţie esenţială la stabilizarea interesului opiniei publice europene asupra acestei regiuni a Balcanilor, ca şi la mai buna ei cunoaştere”. În acest sens este necesar să menţionăm aportul considerabil al istoricilor şi politicienilor străini la oglindirea istoriei Unirii de la 1859. Printre aceştia au fost: Georges Castellan, A. Debidour, E. Marechal, Hans F. Helmolt, Alexander Hübner, A. Benson, Viscount Escher, Emile Ollivier, Gustave Bley, Alfred Rambaud, Louis Thouvenel, Gaston de Monicault, Frederic Damé, Stuart F. Weld, Pietro Orsi, Jacques Ancel, Paul Henry, Marcel Emerit, R.W. Seton-Watson, Salvatore Sibilia, Mario Ruffini, Gino Lupi, John C. Campbell şi mulţi alţii. În lucrările acestor autori au fost descrise diferite aspecte ale luptei de secole a poporului român pentru făurirea unităţii sale naţionale, s-a specificat rolul lui A.I. Cuza şi al clasei politice româneşti în lupta pentru unirea Principatelor Române, s-a analizat atitudinea marilor puteri în problema Unirii poporului român.
Fiecare istoric, scriitor, intelectual român este dator să cinstească în aceste zile jubileul de 150 de ani al Unirii Ţărilor Române şi formarea României moderne. Această dată ne aminteşte de idealul înfăptuirii Unirii, de năzuinţele tuturor românilor de a-şi dobândi unitatea naţională, independenţa şi suveranitatea statală faţă de Imperiile Otoman, cel Rus şi cel Austro-Ungar, de a scutura jugul colonial, imperial şi antinaţional, care s-a menţinut peste 800 de ani în Transilvania şi 300 de ani în Moldova şi Ţara Românească. Problema unirii cu Ţara-mamă trebuie să fie conştientizată şi de toată populaţia românească din Basarabia. Viitorul Republicii Moldova ţine de reunirea sa cu România şi integrarea în Uniunea Europeană. Despre aceasta ne vorbeşte practica istorică a tuturor naţiunilor europene.
2. Formele de organizare statală şi Unirea Ţărilor Române. Problema unirii Principatelor Române a avut o circulaţie naţională şi internaţională din perioada formării poporului român şi recunoaşterea acestuia ca popor distinct de alte populaţii autohtone şi migratoare în arealul european. De aceea noi considerăm că Istoria Unirii şi formării statului naţional unitar român are mai multe perioade.
Prima perioadă a început în secolele II–III şi a continuat până în secolele VIII–IX, când s-a format poporul român şi a început lupta sângeroasă pentru apărarea teritoriilor româneşti. Trebuiau unite forţele populaţiei autohtone şi consolidată statalitatea poporului român. În această perioadă poporul român s-a apărat de hoardele barbare. Tot acum au apărut primele forme regionale de funcţionare a statalităţii sale.
A doua perioadă începe convenţional în secolul IX şi continuă până în secolul XIV. În această perioadă s-au format şi s-au dezvoltat, odată cu consolidarea relaţiilor feudale, statele româneşti mici, sub denumirea de “ţări” sau “cnezate”, “principate”. Astfel, se ştie că în perioada medievală s-au format şi dezvoltat “Ţara Moţilor”, “Ţara Bârsei”, “Ţara Haţegului”, “Ţara Făgăraşului”, “Ţara Oltului”, “Cnezatul Litovoi”, “Principatul Menumorut”, “Ţara Baiei”, “Ţara Milcovului”, “Cnezatul Bârlad”, “Ţara Bolohovenilor” din Transnistria etc.
Cea de a treia perioadă a durat din secolul al XIV-lea până în 1859. În această perioadă a început procesul de unire şi formare a ţărilor româneşti în condiţii mai favorabile. În luptă cu fărâmiţarea feudală şi cu dominaţia străină, în special cea poloneză şi ungară, „ţărişoarele” române (valahe) s-au unit şi au format „Ţara Românească”, la 1330, sub conducerea lui Basarab I, şi Ţara Moldovei, la 1359, sub conducerea lui Dragoş, iar din februarie 1365, sub oblăduirea domnitorului Bogdan.
După cum subliniază istoricul român Leonid Boicu, ideea unirii statelor mici medievale româneşti a avut o circulaţie internă şi externă „mult mai veche”. În 1600, Mihai Viteazul o traduce temporar în viaţă, unind sub un sceptru Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
În „proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a se prevedea formarea statului autonom Dacia, compus din Moldova şi Ţara Românească sub conducerea lui Grigori Potiomkin (Jean Nouzille, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, 2005, p. 89).
Fiul guvernatorului Basarabiei Scarlat Sturza – Alexandru Sturza (1791-1854) – la începutul secolului al XIX-lea a alcătuit un plan pentru formarea statului „Moldo-Vlahia” ca o împărăţie deosebită (independentă), împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania” (Aurel Kareţki, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Chişinău, 1993, p. 15).
3. Pregătirea Unirii din 1859. Ideea Unirii s-a realizat în 1859, când s-au format condiţiile necesare interne şi externe în lupta poporului român pentru apărarea teritoriilor sale. În această perioadă poporul român s-a considerat ca fiind o naţiune românească. Naţiunea română s-a prezentat în secolul al XIX-lea ca o comunitate stabilă de oameni, constituită istoriceşte, având o limbă comună, un areal geografic unic şi stabil, o viaţă social-economică comună, o componentă psihologică, sufletească aparte, care se exprima în comunitatea culturii.
În ciuda separatismului feudal şi a cuceririlor impuse de forţele externe, poporul român a avut întotdeauna conştiinţa identităţii etnice româneşti şi de limbă română. La 2 mai 1478, Ştefan cel Mare vorbeşte despre existenţa a două Ţări Româneşti, (una Valahia şi l’altra Valahia, adică „cealaltă Valahie”).
În 1532 călătorul italian Francesco della Valle scria că locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei „îşi trag originea şi numele de la legiunile lui Traian” şi „Limba lor se deosebeşte puţin de limba noastră italiană” (Studii. Revista de istorie, 1959, nr. 1, p. 23). Totodată, cronicarii români din secolele XVII şi XVIII au dezvoltat ideea identităţii româneşti a populaţiei din acest areal geografic. Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au fundamentat ştiinţific şi istoric comunitatea de origine, de credinţă şi de limbă a poporului român din întregul areal românesc.
O societate nouă, cu noi relaţii economice de piaţă şi cu principiile care pot fi, după cum scria N. Bălcescu: „Dreptate, Fraternitate şi Unitate” (N. Bălcescu, Opere, Bucureşti, 1953, vol. I, p. 312), se putea realiza numai în urma unirii întregului areal românesc. Deputaţii clăcaşi din Divanul Ad-Hoc al Moldovei spuneau la 1858: „Vroim să scăpăm, vroim să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui (nici ai turcilor, nici ai ruşilor, nici ai ungurilor sau polonezilor – A.M.), să fim numai ai Ţării, să avem şi noi o Ţară” (Studii. Revista de istorie, 1959, nr. 1, p. 28).
Una din premisele unirii de la 1859 a constituit-o mişcarea naţională, lupta clasei politice din Principatele Române pentru independenţă, pentru unirea şi formarea României moderne. Răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821, Revoluţia din 1848-1849 din Ţările Române au urmărit, în primul rând, abolirea relaţiilor feudale şi răsturnarea jugului otoman în Muntenia şi Moldova, lichidarea jugului austro-ungar în Transilvania şi a celui ţarist în Basarabia.
Intelectualitatea din Principatele Române a luptat pentru Unire, s-a adresat cercurilor democratice din Franţa, Anglia, Austria, Rusia, SUA, Sardinia pentru a contribui la Unirea Ţărilor Române.
Analizând poziţia marilor puteri, N. Bălcescu scria, la 4 martie 1850, că „Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru câştigat pentru toată lumea. Deci România noastră va exista.” (Studii. Revista de istorie, 1959, nr. 1, p. 30). Mihail Kogălniceanu scria în 1848, în „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, că Unirea celor două Principate este „cheia de boltă” şi „cununa tuturor reformelor” (Studii. …, p. 30).
„Sub dominaţia imperială a Turciei şi a Rusiei n-a fost nedreptate, n-a fost umilire, n-a fost înjosire, n-a fost jefuire la care să nu fi fost supuse Ţările Române. „Turcii ne-au prădat rodul muncii noastre, ne-au impus birul sângelui nostru, iar ruşii au prădat, au jefuit, ne-au înjosit, ne-au umilit, ne-au pângărit sufletul, ne-au distrus limba, ne-au furat pământul, l-au colonizat cu alte populaţii jefuitoare, ei ne-au omorât însăşi fiinţa noastră românească” (Ioan Pelivan, Basarabia de sub oblăduirea rusească // Viaţa Basarabiei, 1941, nr. 1, p. 9).
„Măsurile de rusificare şi deznaţionalizare în Basarabia ajung să fie tot mai aspre, mai ales după 1855, când în urma războiului din Crimeea,Tratatul de pace de la Paris obligă pe ruşi să cedeze Moldovei gurile Dunării cu judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi când în Moldova şi Valahia creşte tot mai puternic curentul de Unire a tuturor românilor.” (Viaţa Basarabiei, 1941, nr. 1, p. 10).
Clasa politică din ambele Principate a recunoscut necesitatea Unirii, s-a pregătit pentru acest eveniment. Ziarul „Opiniunea” scria că „viitorul ţărilor noastre are a se hotărî de noi înşine”. În acele timpuri grele, când românii din ambele Principate au fost chemaţi să-şi arăte curat voinţa lor, când Divanurile Ad-Hoc trebuiau să se pronunţe asupra sorţii a cinci milioane de români – anume în aceste împrejurări excepţionale s-au adresat la Paris, chiar din arena luptelor pentru Unire, anumite cereri pentru a se organiza şi edita un ziar la Paris care ar fi un organ de presă „al opiniilor tuturor românilor din Paris, care să exprime adevăratele voinţe ale Ţărilor Române, trebuinţele lor, să lumineze ideile care ar exprima interesele tuturor românilor care îşi iubesc Ţara lor – România. Românii din Paris, Londra, Berlin, Roma, Petersburg au apărat cauza unităţii lor naţionale şi la Congresul de la Paris din 1856. Editarea ziarului „Opiniunea” la Paris în 1857 ne-a arătat că „Românii vor Unirea, că aceasta nu este numai o idee şi că în străinătate s-a şi pus în faptă Unirea, despre care comisarii europeni au întrebat pe românii moldoveni şi munteni dacă sunt uniţi. Românii de la Paris s-au adunat între ei, au discutat, au cugetat împreună ca să susţină Unirea şi să salveze Ţările Române de la pierzanie. Ziarul „Opiniunea” a fost un ziar al tuturor românilor. „Ţările noastre vor simţi plăcerea că fiii lor din străinătate – scria D. Urechia în articolul de fond al ziarului „Opiniunea” din 18 martie 1857, la Paris lucrează împreună şi sunt uniţi pentru fericirea Patriei lor comune. Fie ca unirea noastră să stea de exemplu fraţilor noştri din Ţară.” (Publicaţiunile periodice româneşti. tom 1, Bucureşti, 1913, p. 466).
Redacţia ziarului „Opiniunea” considera că, pentru a realiza Unirea, este nevoie de alegerea pentru tronul României „a unei dinastii ereditare latine”. Sosise timpul nu numai să se dorească Unirea, ci şi ca această Unire să fie realizată.
Filosofia, ideologia şi politica unionistă au prins rădăcini în masele populare a Ţărilor Române, care au devenit treptat o puternică forţă motrice în dezvoltarea întregului popor român. Clasa politică din ambele Principate a fost la înălţimea timpului său şi a ştiut cum să realizeze mai bine visul de secole al tuturor românilor. Unirea de la 1859 ne învaţă şi astăzi pe noi, românii basarabeni, cum să procedăm în prezent. Poporul român este ultimul popor din Europa care nu poate încă să se unească şi să se dezvolte ca parte componentă a civilizaţiei europene. Noi avem în prezent o singură cale: trebuie să mergem spre Unirea cu România şi integrarea europeană. A sosit momentul renaşterii naţionale a populaţiei oraşelor, comunelor, satelor şi cătunelor basarabene. Trebuie să stopăm vachanalia comunistă care ne duce iarăşi în componenţa imperiului rusesc. Toţi acei care au votat cu comuniştii în 2001 şi 2005 – toţi au devenit separatişti şi părtaşi ai politicii imperiale ruseşti. Oameni buni! Trebuie să vă treziţi. Noi suntem de acord cu acad. Nicolae Dabija că Unirea cu România este “Unica şansă de supravieţuire a noastră ca neam românesc aici între Prut şi Nistru, - trebuie convins omul simplu”. Istoria Unirii din 1859 ne învaţă că masele populare trebuie să revină la ideea naţională, la ideea Unirii, să voteze în 2009 lista unioniştilor, tot aşa cum în 1858-1859 au votat pentru unioniştii din Adunările elective din Moldova şi Ţara Românească. Anume atunci s-a realizat unirea, visul istoric al tuturor românilor. Prin formarea României moderne poporul român a fost salvat de la pieire, a participat activ la dezvoltarea civilizaţiei europene. Şi astăzi problema Unirii este actuală pentru toţi românii basarabeni şi transnistrieni. Pentru a ne salva de la rusificarea şi deznaţionalizarea totală noi trebuie să ne unim cu România. Despre aceasta ne vorbesc legităţile dezvoltării poporului român. Noi toţi trebuie să luptăm ca în rezultatul alegerilor să avem în 2009 un Parlament, în care ar răsuna cu o putere majoritară dorinţa de unire cu România şi integrarea europeană.

Anton Moraru,
doctor habilitat în istorie, prof. univ.
Gheorghe Cernea, prof. univ.

(continuare în numărul următor)

curs 3

2012-02-05T23:21:00.000-08:00

CURS 3 – Istoria presei

Un alt aspect care merită o tratare cât de cât particulară îl constituie apariţia romanului foileton. El are implicaţii atât în istoria presei, cât şi în istoria literaturii şi reprezintă una dintre modalităţile prin care cele două forme de comunicare se vor întâlni. Deşi se impune ideea că acestă realitate ţine de secolul al XIX-lea, Lise Queffelec, stabilind chiar cele trei vârste (vârsta romantică – 1836-1866, o vârstă de tranziţie – 1866-1875, şi una de maturitate – 1875-1914), arată că rădăcinile sunt mai vechi şi ne conduc tot spre secolul al XVIII-lea [1].

Şi deşi romanul foileton este revendicat ca o invenţie franceză, găsim şi afirmaţii de tipul celei formulate de Pierre Albert: “Daniel Defoe publia son Robinson Crusoe en feuilleton dans The Daily Post en 1719, c’est le premiere roman-feuilleton”[2]

Cu siguranţă că povestea cu episoadele-publicate zi de zi – uneori chiar în josul primei pagini – îşi găseşte embrionul, şi în Anglia dar şi pentru Franţa, în secolul al XVIII-lea.

Fără a intra în amănunte trebuie să amintim că, ulterior, şi un Dickens, şi un Balzac, şi un Zola, şi George Sand, şi Alexandre Dumas, şi V. Hugo, la care trebuie adăugaţi şi “clasicii” genului – Eugene Sue, cel care-şi va publica celebrul “Misterele Parisului” în Le journal des Debats (1842 – 1843), sau Panson du Terrail, creatorul lui “Rocambole”, sau Gaboriau, creatorul lui Lecoq, strămoşul unor Maigrat sau Poirot, fiecare în felul său, la etaje valorice diferite şi cu nebănuite implicaţii, vor confirma formula de discurs care s-a născut în spaţiul presei.

Faptul că de la apariţie a provocat reacţii, nu o dată scandal, faptul că a devenit, destul de repede, sinonim cu literatura proastă, că a fost “marginalizat”, nu exclude romanul-foileton din spectacol. Şi dacă el a nutrit ulterior romanul de aventuri sau romanul poliţist, tipuri de proză ce ar necesita o altă discuţie, nu ne poate împiedica să nu-l reţinem, atât prin implicarea marilor prozatori ai secolului, cât şi prin acţiunea benefică asupra destinului unor publicaţii, unele salvate datorită acestor prezenţe, dar şi asupra discursului epic care s-a resinţit sub nevoia redactării ritmice şi sub acţiunea unui alt tip de contact cu publicul.

Fenomenul „foiletonului” are mai multe implicatii, caci cultivarea „ a senzationalului” va nutri, pe de alta parte, ceea ce numim astazi „presa populara”.

De altfel, sub aspect cultural, foiletonul si romanul foileton anticipeaza ceea ce astazi cunoastem ca soop-opera si telenovela.

Şi încă o ultimă menţiune pentru a estompa o afirmaţie făcută anterior.

În Franţa a existat o anume rezervă a marilor filosofi iluminişti, a existat o creştere a controlului (se citează că între 1751 – 1763 numărul cenzorilor creşte de la 82 la 121), dar fenomenul este “în marş”, el nu mai poate fi oprit, el se impune. Şi iată chiar o “surpriză”. În 1775, magistratul, dar şi publicistul Target, va deveni academician. Şi, se pare, i s-a spus: Profesia de ziarist este demnă de acum, înainte de a fi exercitată de cele mai luminoase spirite”[3] .

La sfârşitul secolului, în Anglia şi în Franţa, în Germania sau Olanda, dincolo de toate deosebirile legate de condiţii şi tradiţii, presa modernă este o realitate majoră a vieţii.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea putem vorbi despre factori externi şi interni care vor asigura pe deplin statul ei modern de “putere”.

Realitatea se impune. Lamartine scria in 1831, in “Revue Europeenne” : “inainte de sfarsitul acestui secol…jurnalismul va insemna o forta imensa, ingloband intreaga gandire omeneasca…Singura carte posibila de acum inainte este ziarul”.

Faptul că tirajele explodează[4] iar procesul de profesionalizare continuă într-un ritm alert, diversificarea şi specializarea, apariţia presei populare ca şi extensia dinpre centru spre provincie, antrenarea marilor spirite, dar şi apariţia unor remarcabili gazetari sunt realităţi care se impun oricărei cercetări. În acelaşi timp puterea caută în continuare să ţină sub control presa, vechea tensiune exprimându-se în forme noi [5].

Factorii politici, economici, sociali şi tehnici vor contribui la accentuata dezvoltare a presei. Să nu pierdem din vedere evoluţia instrucţiei, a urbanizării, creşterea nivelului de cultură, progresele la nivelul imprimeriei (presa mecanică şi, evident, toate consecinţele ei, e aplicată abia în 1811 la Times), cîştigurile pe linia tehnicilor de informare (telegraful optic, 1793; telegraful electronic, 1837) etc. determină si modificarile de substanţă.

Ar mai trebui amintit că în aceste decenii se nasc agenţiile de presă. Prima a fost “agenţia Haves”, fondată de Charles Auguste Haves la 1835, cel care si-a impus deviza “a sti repede, a sti bine“; agenţia Wolf a fost creată la Berlin 1849; “agenţia Reuter” a fost opera lui Justins Reuter, la Londra, în octombrie 1851, iar in 7 ani marea majoritate a ziarelor londoneze erau deja abonate; “Associated Presse” se naşte la New York în mai 1848 etc. Mai mult, se produc asocieri între acestea. Primul acord “Havas”, “Wolf”, “Reuter” a fost semnat în 1859 iar peste 13 ani se adaugă şi “Associated Presse”. Este evident că un asemenea fenomen va asigura un alt nivel calitativ şi cantitativ în circulaţia informaţiei.

Şi, tot în acest interval, îşi face loc în presă factorul publicitate, ceea ce va determina, şi cu cele bune şi cu cele rele, modificări în plan economic.1

Exista un raport deosebit de interesant pe care secolul al XIX-lea il pune in stare de “criza” si care isi dezvaluie tensiunile si in dialectica contemporaneitatii noastre; jurnalism de informare/jurnalism de opinie.

Daca la cel de al doilea element conteaza personalitatea auctoriala, primul impune anonimatul.

De-a lungul istoriei, prezenta personalitatilor cultural litarare a aplecat nu o data balanta catre jurnalismul de opinie, ceea ce nu impiedicat aspiratia “imperialista” a jurnalismului de informare. Orisice forma de exclusivism si intoleranta intre cele doua dimensiuni uita istoria presei si risca sa piarda pariul cu viitorul presei!

Am vorbit despre foileton, putem aminti convertirea eseului, el insusi specie de granita, in editorial, putem face trimitere la nasterea unui discurs-numit astazi “grand reportage” sau in SUA, “New Journalism”, fenomen legat de intreaga avangarda poetica (de unde vin oare un Geo Bogza sau un Brunea –Fox ?), putem evoca “romanul nonfictional” (l-as cita pe Truman Capote cu al sau “ Cu sange rece”) sau absortia stirilor (news reels) in romanele lui John Dos Passos etc.

Cu aceasta vrem sa spunem ca relatia dintre presa si literature a fost si este reciproc productiva.

Amintuit inainte aparitia “agentiei de presa”, ca un moment deosebit de important pentru intreaga evolutie moderna a presei, fac apel la o corecta si clara analiza propusa de C. F. Popescu[6]. Din raportul stabilit intre cele doua modalitati fundamentale: jurnalismul de informare si jurnalismul de opinie, in care cel dintai a avut rol de propulsor, de generator de energii si formule, s-au nascut mai toate tipurile, scolile si stilurile de jurnalism care s-au succedat pana astazi:jurnalism de interpretare (Interpretative Reporting), jurnalism de investigare (Investigave Reporting), jurnalismul preciziei (Precisin Journalism), noul jurnalism (New Journalism), jurmalismul de serviciu etc. Dar “placa turnanta a tuturor acestor tipuri de jurnalism este agentia de presa”.

In felul acesta credem ca putem socoti aparitia agentiei de presa ca un moment de cotitura pentru intreaga evolutie a presei pana astazi.

Prezentarea narativ – istorică a traseului presei început cu ceea ce am numit “o preistorie”, trecând apoi prin etapele copilăriei şi înaintînd până în epoca maturităţii s-a propus nu ca o “poveste” bine articulată, care să supună, ca aspiraţie, totul despre presă. Ea a decupat , nu o dată subiectiv-arbitrar, cîteva momente, etape care ni s-au părut reprezentative, prin care acest mijloc de comunicare, atît de important ieri şi astăzi, încât nici nu ne putem închipui, unităţi de timp accesibile, starea lumii în afara prezenţei lui.

Ca parte în mass-media, ca parte a întregului sistem comucaţional, presa , aşa cum s-a născut ea, aşa cum a evoluat, îşi lansează sieşi, dar şi ansamblului lumii provocări privind statutul ei viitor.

Dar aceasta este o altă “istorie”, o altă întrebare, un alt câmp problematic.

Oprind aici “dialogul” nu facem decât să vă invităm la alte “călătorii”, nu simple, nu comode, dar seducătoare, “călătorii”, care vă vor produce sporul formativ , cultural- intelectual pe care îl aşteptaţi.

[1] Vezi Lise Queffelec, “Le roman-feuilleton francais au XIX-e siecle”, Presse Universitaires de France, 1989.

[2] Vezi Pierre Albert, op. cit., p. 17.

[3] Cf. Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 55.

[4] Pierre Albert, op. cit., p. 32 citează că numai la Paris se ajunge, în câteva decenii, de la 36.000 exemplare la un milion.

[5] Pierre Albert, op. cit., p. 32-33, vorbeşte despre ingeniozitatea legislatorilor de a crea un “arsenal de lois, règlements, dispositions diverses pour restreinde la liberté de la presse et gêner la diffusion des journaux”.

1 Deşi este citat frecvent, Emile de Girardin, scriitor şi ziarist, cu “Les Debats”, după 1835, tradiţia anunţurilor publicitare ne conduce încă în perioada începuturilor, vezi activitatea lui Renandot, despre care am avut prilejul să discutăm.

[6] Cristian Florin Popescu, Practica jurnalismului de informare, vol. cit. p.11. Vezi de asemenea partea I a cartii ,pp. 1-67, care urmareste fenomenul.

BAC frate....

2011-07-03T04:21:00.000-07:00

Azi s-au afisat rezultatele de la BAC-ul 2011.Multe rezultate au fost sub nota 6, un an slab cu un procentaj de ~50% de trecere.Este destul de grav tinand cont ca in anii trecuti rata de promovabilitate de de peste 65%.

Bolnav la comanda

2011-05-26T00:37:00.000-07:00

Dupa o vizita mai de nevoie la medicul de familie, printre babe ametite de medicamente si inchipuiri statea pe un perete o foaie A4 pe care scria mare "Atentie".La ce se referea, pai e simplu, eram atentionati ca nu avem voie sa ne imbolnavin decat o data la 3 luni sau daca se intampla intr'un interval mai mic nu ni se va elibera retete.

Mirific, stau si ma gandesc ca mai nou ne imbolnavim ca avem chef, nu ca asa se intampla.

sesiune facultate alea alea

2011-02-16T15:11:00.000-08:00

Uite ca a trecut si prima sesiune din viata mea de boboc, din fericire fara nici o restanta, dar modul cum au fost facute si corectate anumite examene lasa de dorit din multe puncte de vedere care probabl o sa isi dea seama unii sau altii.

God bye 2010 welcome 2011

2010-12-31T07:08:00.000-08:00

A mai trecut un an, plin de realizari, esecuri , un ghiveci de intamplari si bune si rele, betii crunte, alea alea.
Sper ca anul ce vine sa fie cu mai multe bune decat rele.
Jurnalistu' lu' Peste va ureaza un an nou fericit cu toate dorintele implinite.

Craciun si colinde colorate

2010-12-29T01:58:00.000-08:00

A mai trecut un Craciun, o noua forma de marketing, cu preturi reduse la cumparaturi in mall-uri si magazine de fite, zbantuieli prin diverse carciumi unde media de varsta este de 16-17 ani, ca deh astia mai batranii nu stiu sa se mai distreze, colinde cu colorati pe la usi sau cu obiceiuri gen capra stea unde vin 2-3 pizdoace care nu au atins adolescenta nici macar adunate si tot asa.
Tin mine cand eram mai mic si ne strangeam la colindete ajungeam acasa cu gatu vraiste, obositi ca dracu dar acum ce dracu, doua versuri si cere covrigu(in cazul bun) sau bani.
In fine.Traditia se duce de rapa.No problem, apare alta.

Sarbatori si beculete

2010-12-14T09:52:00.000-08:00

Uite ca aproape vin sarbatorile, mai e o saptamana si vine Craciunu.

Inca o data targul nostru drag ne-a delectat cu beculete si un brad de Craciun,impodobit bicolor si o frumusete de mai bine lasa.Ce nu pot eu sa inteleg este problema oamenilor(aceasi porcarie ca si in cazul pisatoarei cantatoare) de a privii beculetele de parca nu ar avea acasa becuri, lustre cacaturi de genu.

In fine, traim in aceasta sotietate plina de printipuri de caca si moravuri.

Cafea, cafea si prea multa cafea

2010-11-26T06:22:00.000-08:00

oki, cafeaua este facuta pentru a fi bauta cu moderatie nu ca altii, cazul de fata. Multora de ajunge o cana pe zi, altora doua, mie nu . La mine numaratoarea porneste de la 5 si se opreste la dracu stie. Sincer daca un om normal ar bea atata cafea cat beau eu i-ar face popa un concert acasa la biserica si la groapa. In concluzie, nu incercati acasa asa ceva ca altfel va canta popa.

Jurnalism -istorie-minister-cacat

2010-10-12T11:00:00.000-07:00

Luni cand eram la facultate a venit o tanti de la ziarul "adevarul de seara" (poate minciuna de seara dar in fine) sa ne intrebe ce parere avem despre chestia asta cu mutatul la jurnalism, noi cei "teleportati"(citam autoarea) am raspuns cum s-a intamplat de am ajuns aici si ca ne-am obisbnuit cu ideea si chiar ne place.
Asta e ok, cand tanti a scris articolul a omis sa mai puna niste fraze, a mai modificat declaratia unui coleg, in fine, spunand numai lucruri aiurea despre universitate. Aceasta este presa romaneasca?Sincer , probabil o sa lucrez si eu pe acolo, dar nu gasesc rostul de a faramita informatia si de a o schimba.
Alaturi puteti vedea articolul respectiv.

facultate idoti pitesti

2010-10-03T12:10:00.000-07:00

Vineri 1 octombrie 2010 a fost mare deschidere de an universitar.Frumoasa mea facultate nu mai e.Astia mai prostii care vroiam istorie am aterizat din cauza desfiintarii sectiei istorie la jurnalism.Ce legatura au?nu stiu asta ma intreb si eu. Oricum ar fi de ce au facut chestia asta este un alt mister.In fine. Jurnalistii o sa ii cunosc maine.

Scoala alea alea

2010-09-29T06:39:00.000-07:00

Uite ca mai sunt 2 zile si incepe si facultatea.Sper sa mai fie macar jumatate din dinstractia din liceu si oameni cu capul pe umeri.Oricum nu ma astept la cine stie ce deoarece sistemul roman al educatiei este intr-un picaj imens fara sa dea vreun semn de ascensiune.Greve, nemultumiri sau mai stiu eu ce din partea profesorilor.
Acest lucru chiar nu pot sa il inteleg, o data ce ti-ai ales profesia asta ar trebui sa o faci de placere, dar din cate vad foarte multi o fac pentru bani.Se spune ca banii nu aduc fericirea dar din cate se intampla zi de zi prin Romania noastra frumoasa(pacat ca e populata) fericirea este adusa de numarul banilor.In fine.

Bafta studentilor si la cat mai putine restante:)

soul asylum - sombody to shove
Asculta mai multe audio diverse

Centrul pitestean drag

2010-08-19T13:41:00.000-07:00

Tocmai au terminat(in mare) fostul magazin trivale si deja a inceput sa faca figuri. Deja au inceput sa se arda neoanele, exemplul fiind clar , in loc de TRIVALE si TPIVALE, acesta fiind decat inceputul, in cateva luni probabil o sa inceapa sa cada si fatada, geamurile sau mai stiu eu ce.din cate am citit e vorba de 6 milioane euro dar in fine,de ce dracu sunt dati atatia bani aiurea?E o intrebare care imi o pun ca un prost dar fara un raspuns.

betie si mahmureala

2010-07-22T00:48:00.000-07:00

Oki, dupa cum e si titlul postului e vorba de bautura in exces.Cand bem mai mult devenim niste mici si frumoase animale de companie numiti porci sau scroafe daca sunt femei.asta e ok, dar a doua zi numai e deloc asa.Ne imbatam, ne simtim bine, boram dupa caz si dimineata apareo frumoasa durere de cap si simtomele de rahat ale mahmurelii.cine a inventat betie era chiar necesar sa inventeze si mahmureala?

Trantorii si bacu

2010-07-04T03:18:00.000-07:00

Inca o data ma uimeste leneveala si idiotenia celor care lucreaza in invatamant.Sunt unul dintre idiotii care asteapta sa vada rezultatele ca sa poata sa bea mai tarziu.Chestia asta se intampla de la ora 11 si acum este 13:20 si rezultatele nu sunt.
o singura fraza le dedic celor din invatamant: "MULTA MUIE TRANTORILOR SI IDIOTILOR CARE SE OCUPA CU CACATU ALA NUMIT BAC"

BRD-ul mai prost decat sistemul romanesc

2010-06-16T12:18:00.000-07:00

in seara asta m'am dus si eu ca orice prost angajat sa isi ridice salariul.Ajung frumos la ATM bag cardul, pinul, bag suma si imi da o chestie in genu "Tranzacţia nu a fost autorizată de către banca dumneavoastră".Piul a fost bagat ok, altfel nu imi mai arata suma, contul nu a fost descoperit si toate cacaturile lor.
In definitiv BRD-ul o suge rau si mai prosti suntem si noi care avem incredere in BRD Societe Generale

vremuri

2010-06-15T06:21:00.001-07:00

Vremurile se schimba, din pacate, acum cativa ani eram niste rebeli, o generatie dusa cu pluta, acum suntem doar niste carcase manipulate de sistem, sau chiar daca nu vrem manipulare nu avem incotro.Libertatea s'a dus, idealul de copil rebel nu mai e, a disparut si el la randul lui. cei mici care ne vad incearca sa umble cu noi sa invete ce si cum e viata de roacar, problema e ca noi nu o mai avem si in acelasi timp nu mai putem arata din cauza bolilor care le avem, a timpului scurt si al altor porcarii ale varstei.

2010-05-25T13:44:00.001-07:00

Pisatoarea cantatoare

2010-05-06T12:29:00.001-07:00

Mergeam intr'o seara cu niste prieteni prin centrul targului pitesti si vedem oameni adunati care se uitau ca matele la calendar la un cacat de fantana care dansa colorat si canta.Da, e vorba de pisatoarea cantatoare din Pitesti , bani dati aiurea, si lumea proasta sta si se uita la ea ca a8a minune a lumii.

"Cea mai importanta manifestare de la Pitesti dedicata Zilei Europei este inaugurarea unei fântâni "cântatoare", lucrare care a costat municipalitatea un milion de euro. Fântâna arteziana din Pitesti este unica în Europa de Est, are 1.000 de guri de apa, fixe si mobile, orga de lumina si, ceea ce este cel mai interesant, presiunea apei se misca în functie de tonalitatile muzicii." pe dracu

search youtube

2010-05-06T12:23:00.000-07:00

Deci dai si tu frumos sa scrii pe google youtube, si ce iti apare?"Marirea penisului cu 3-4 cm".Daca asculti muzica pe youtube ce inseamna ca iti creste pula cu 3-4 cm?

Prostia doare?

2010-03-22T10:16:00.001-07:00

Veneam azi acasa cu o persoana apropiata mie si pe la Casa Cartii era un nene care cersea, majoritatea pitestenilor il stiu, este nenea aproape chel, orb si sta aproape intins pe asfalt cu mana intinsa.
Sincer ce am vazut ma cutremurat si mai ales ma indignat.
A venit la el un ciufut bine imbracat, i-a luat banii castigati si tot ce am auzit in vacarmul respectiv a fost:" bravo nenea azi ai lucrat bine, partea ta ti-o dau cand pleci."
Cat de idiot sa fi?Las la latitudinea voastra sa decideti.

idee de taxe p. II

2010-03-03T04:57:00.000-08:00

- taxa pe cultura
- taxa pe memorie
- taxa pe sperma
- taxa pe ciclu
- taxa pe pietricica calcata
- taxa pe clipit
- taxa pe somn
- taxa pe lene
- taxa pe stat
- taxa pe ascultat
- taxa pe vorbit
- taxa pe tacere
- taxa pe varsta
- taxa pe lungimea pulii
- taxa pe virginitate
- taxa pe firul din nas
- taxa pe blog
- taxa pe citit
- taxa pe cresterea unghiilot
- taxa pe negreala de sub unnghii

caldura pitesteana partea a II-a

2010-02-18T18:49:00.000-08:00

Deci ultimul post a fost despre nefurnizarea apei calde si a caldurii in frumuselul nostru oras.
Cred ca toti cetatenii doream sa avem caldura iarna si sa nu stam cu subele pe noi cand si 3-4-10-n plapume pe noi cand dormim, dar uite ca ce era mai rau s'a si intamplat.
Din cauza unei avarii cacatul asta de oras a ramas IAR fara caldura si apa calda.
Pai futui in gura sa ii fut eu pentru ce platesc pentru frig?daca vreau frig imi mut patu pe balcon si gata sau daca vreau apa rece ma duc la rau fac o baie, intru in hipotermie si aia e.'
Pitestiul secolului XXI, mda, halal de tehnologie.

caldura pitesteana

2010-02-11T01:54:00.000-08:00

Acum se repeta chestia din vara cu apa calda, dar cu un bonus, nu e nici caldura.
Nu stiu cat mai au de gand sa chinuie populatia pitesteana, stam in casa si inghetam ca niste cacati, ori ca stam afara ori ca stam inauntru tot aia e.
Toti cer a fi platite facturile la timp, dar ei nu se grabesc sa ne furnizeze cele necesare.

alcool.tampenii.betie

2010-02-07T04:13:00.000-08:00

De la o perioada am inceput sa le cam am cu alcoolul.Stau in unele momente si ma gandesc de ce?De placere, poate, ca sa uit e o tampenie.De fiecare data intrec limita, ma imbat si fac tampenii, sarut grase, ma bag la karaoke cu vocea mea atat de afona, rad si enervez toata lumea.
Morala pana la urma ar fi:"nu bea ca ajungi ca willie"

femeile si silueta

2010-01-19T01:01:00.000-08:00

Femeile chiar daca sunt slabe ca mine(si sunt foarte schilod), vai doamne sunt grase, se apuca de cure de slabire, chiar daca le ia vantu, vor sa mai slabeasca, o sa moara din cauza anorexiei, nici o problema slabitu la putere.
Stau si ma gandesc,ele nu se gandesc ca noi barbatii cand vrem ceva mai mult,e posibilsa ne intepam intr'o coasta, sa ii cautam curu pana la pastele pizdii, in fine. Dragi femei, lasati slabitu excesiv!

Bautura si egiptul antic

2010-01-17T13:32:00.002-08:00

Berea, care era numita hqt, era consumata atat de adulti cat si de copii, atat de bogati cat si de saraci, atat dimineata cat si in oricare alt moment al zilei. Arheologii au descoperit existenta a cinci tipuri de bere si patru de vin.Pe peretii mormintelor sunt reprezentate scene ale fabricarii berii, munca a femeilor.Berea era o bautura nu foarte tare, nutritiva, dulce, fara acid, pastoasa, avea depuneri, se facea din orz, paine si alte lucruri si se bea cu paiul.

“Gura unui om multumit este plina cu bere.”

(Inscriptie datand din 2200 i.e.n, cit in Moret, 1996)

Vinul, cunoscut ca yrp, era foarte scump, mai ales cel din struguri, si era facut de cei bogati si adus ca ofranda zeilor si mortilor. Athenaeus povesteste despre vinul Mareot ca era “alb, de o calitate excelenta, dulce si usor, cu un buchet incantator; nu este deloc nociv, nici nu afecteaza capul”. Strabon scria ca vinul prelungeste viata. Pe langa vinul de struguri, exista vin obtinut din curmale, palmieri si rodii. Cel de palmieri era obtinut din lichidul trunchiului de palmier care era apoi fermentat, iar cel din curmale se obtinea prin presarea acestora si fermentarea lichidului obtinut. “In apa vezi fata ta, dar in vin inima gradinii sale”. (Proverb vechi egiptean, cit in Moret, 1996)

Betie, betivani,ore matinale

2010-01-14T16:40:00.000-08:00

In ajunul revelionului am ajuns in Bucuresti.Toate bune si frumoase,ma intalnesc cu cea mai buna prietena a mea, cautam in jumate de bucuresti un bar deschis, cu chiu cu vai dam de october fest care era deschis.Inram ne asezam,ne luam cate o bere si ne trezim cu unu beat mort(crita,pula,ranga cum vreti voi) si ne invita la el la masa unde mai era cu un tovaras de halba.Tinand cont ca si eu sunt betiv profesionist, nu am facut sau macar sa fi vazutla 10 dimineata o masa destul de mare plina cu halbe goale.
Am stat de vorba cu ei, frumos, betivu care nea invitat avea ceva cu "hai hai cu marioara" si mai turna pe gat si la un moment dat ii pica fisa ca de ce nu ma sarut cu mona?ii explicam noi, el nu intelegea.O data la 2 minute(cu indulgenta) ii spunea monei ca e cea mai frumoasa fata pe care a vazut'o chiar cu prietena lui langa.In fine, plecam, se face seara,merg cu grasa la ea acasa, dupa cumparaturi alea alea, incepem sa bem, ne pilim si incepem sa ne tripam pe manele ca ultimii manelari.Toate bune si frumoase.
La o sapt dupa ce vin acasa,mi se intoarce vizita de catre ea si inca un grup de prieteni.Bem cate'o bere, ne mai plimbam, ajungem la mine stam ce stam,sa mergem la gara,ajungem dar cu ce folos?trenu tocmai pleca.Mona s'a apucat sa manance cozonac(ce face ea permanent-btw monule poti sa stai mai mult de 1 ora fara sa mananci?- si incepem toti mai rau ca ultimii boschetari.In concluzie, nu bea bere ca ajungi sa mananci cozonac cu lapte in gara.

Scoala.cacat.politica

2010-01-08T12:31:00.000-08:00

Conform legii invatamantului date la inceputul acestui an scolar,2009-2010, doamna ex-ministra a invatamantului din cauza adormirii vesnice de care da dovada,ne'a futut bac-ul prin cacaturile de competente care ne trag in jos, in loc sa ne ajute sa avem si noi o medie mai mare, nu, sa pice juma de tara.

O noua idee de taxe

2010-01-05T08:20:00.000-08:00

dragii nostrii parlamentari mai au o idee de taxa, cea pe produse fast food.
Pot sa va mai ofer eu niste idei de taxe si asa ne saraciti in ultimu hal:
- taxa pe cacare 1 leu/carnatul
- taxa pe aerul respirat 1 leu mg/aer respirat
- taxa pe urina 3 lei/litru
- taxa pe transpiratie 5 lei/100 ml
- taxa pe mersul pe trotuar 50 bani/m
- taxa pe futut 10 lei femei 5 lei lei barbatii/ora
- taxa pe nastere 100 lei/plod
- taxa pe moarte 200 lei/mort
- taxa pe suferinta 4 lei/ora
- taxa pe prostie
- taxa pe libera alegere
- taxa pe gratuitate
- taxa pe intrebare
- taxa pe lumina zilei
- taxa pe lumina lunii
- taxa pe zi de lucru
- taxa pe injuratura
- taxa pe atins
- taxa pe uitat
- taxa pe saliva
- taxa pe secretii nazale
- taxa pe lacrimi
- taxa pe ceara din urechi
- taxa pe lungimea parului
- taxa pe vorbit la telefon
- taxa pe intrarea in casa
- taxa pe firul de par dupa mana
- taxa pe erectie
- taxa pe excitare
Lista o sa mai continuie cand o sa mai am inspiratie

2010

2010-01-01T05:36:00.000-08:00

A mai trecut inca un an, cu bune si mai multe rele, an an plin de oboseala, munca si scoala, dar urmeaza unul si mai de cacat, cu mai mult invatat, emotii, cacaturi gen bac, nervi dar si o satisfactie enorma ca imi iau la revedere de la micutul oras Pitesti si scap de multe motive, libertate frate.
Un an nou fericit si mai ales linistit.
Micutul Morrison

alcool.droguri.iubire.viata

2009-12-29T02:35:00.000-08:00

In primul rand acesta e un post putin diferit fata de restul.
Cuvintele din titlu au o legatura destul de mare.Chiar daca iti plac toate o sa ajungi la un moment dat cand viata ta o sa fie pe muchie de cutit, fie din alcool,fie din droguri,fie din iubire.Mereu incercam sa ne gasim scapari din momentele grele,pline de nervi sau stres cu un pic mai mult alcool decat necesar, sau tragand un joint,un praf sau mai stiu eu ce.
Pana la urma o viata avem, de ce sa stam fucked up?
Always show must go on.

Pachetele de tigari si mesajele aiurea

2009-12-22T01:54:00.000-08:00

Dupa cum stim noi astia mai fumatori, pe toate pachetele de tigari sunt imagini si mesaje cu acelasi mesaj:"nu fuma ca o sa mori".
Ca un fumator sti bine ca tigarea nu omoara, ci cancerul care e posibil sa il faci de la 2-3 pachete fumate pe zi timpde 40 de ani,dar asta nu conteaza.in fine,cum incerci sa convingi o persoana ca nu e bine?prin mesaje sau imagini,niciodata,deoarece nevoia de nicotina e mult mai mare.

AC/DC

2009-12-17T14:54:00.001-08:00

Dupa teapa de la inceputul anului vine si vestea buna,AC/DC confirma concertul din data de 16 mai din Bucuresti.Mai multe detalii despre concert gasiti pe www.metalhead.ro.
Ne vedem la concert:D

Basescu, Geoana si oftica

2009-12-14T13:17:00.001-08:00

Dupa alegerile parlamentare din 6 decembrie 2009 Mircea Geoana cu o unghie in gat mai mare decat Terra cere contestarea voturilor,fiind constient ca nu are nici p sansa.
la confruntarea din 4 decembrie fiind facut praf de catre Basescu, Geoana inca mai are pretentia de a fi presedinte, sau dupa faza cand sarea mai rau ca o papusa pe arc din anii '80, in fine.
cel mai bine ar fi un presedinte ca Vlad Tepes care nu ii pasa de X,Y sau Z si sa ii traga in teapa pe toti care mananca banii poporului sau ce a mai ramas din poporul roman.
Cu acestea fiind zise, va salut!Micul Morrison

Pe bune?

2009-11-15T14:11:00.000-08:00

in primul rand daca mai apar cuvinte legate e din cauza tastaurii prea uzate
In al doilea rand si cel mai important in post, proverbele.sa luam cateva si sa le disecam.
1. Buturuga mica rastoarna carul mare
Deci nu poti sa'mi spui tu mie ca un cacat mic schimba situatia
2. Cere si ti se va da
Cer, si ce daca?raman cu cerutu
3. Cine se scoala de dimineata ajunge departe
Pai logic ai timp, da' dupa o noapte crunta de fun nu poti sa te trezesti si vei fi obosit si nu mai faci nimic

Free hugs in centrul targului

2009-11-02T23:07:00.000-08:00

Eram prin centru cu iubita mea si vad miorlainduse un grup de tipe imbracate in in ingeri care cica ofereau free hugs(imbratisari gratuite).
Eu nu inteleg pentru ce, ori din teribilism, ori pentru nu stiu care candidat la porcariile de alegeri.
Am ajuns la ceva care e destul de nasol.Niste piti imbracate in ingeri pe 2-3 grade care cer huguri?ce o sa mai urmeze?

Un nou inceput de scoala

2009-09-21T23:06:00.001-07:00

Uite ca a mai inceput inca un an scoloar.
Ca orice domeniu in frumoasa Romanie este la pamant.S-au scos oralele, s-au bagat competente(ca de obicei in defavoarea noastra), proba a 3a s-a schimbat(din nou in defavoarea noastra) si cate se vor mai schimba pana la sfarsitul anului.
In orice caz bafta multa celor ca mine, clasa a12a.

Sistemul Romanesc

2009-07-26T20:12:00.001-07:00

Nu ma refer acum doar la un sistem anume, ci la toate.In loc sa evoluam noi am involuat, probleme din ce in ce mai mari in sistemele absolut necesare populatiei(sanatate, invatamant).
Daca tot continuam asa oare unde ajungem?Sa traim ca in epoca de piatra?
Mie mila de urmasii nostrii care o sa se gandeasca cat de bine ar fi sa poata citii o carte, sa adune 2 cifre, sa aiba apa calda in case.
Romania noastra cea de toate zilele, ramane o tara cu 2 secole in urma.

Romania si canicula

2009-07-24T14:27:00.000-07:00

Astazi a fost una dintre acele zile cand mercurul din termometre a aratat cel putin 50 de grade.Cei mai afectati suntem tot noi oamenii de rand care putem pica in orice moment pe strada.Cei tineri suporta cu greu caldura dar cel mai greu este pentru cei varstnici si pentru cei cardiaci.
In capitala s'au instalat corturi pentru ajutorul nefericitilor picati, dar cum se intampla in Romania noastra corturile erau "parasite" de personal medical.Sa speram ca vom scapa repede de canicula.

Iadul pe pamant in Romania: 50 de grade la soare, 40 la umbra! Maine la fel

StirileProTV.ro

Romania cea moderna

2009-07-16T15:41:00.000-07:00

De la 1 iulie in "frumosul" oras Pitesti firma care distribuia apa calda a intrat in faliment, si ca sa vezi, nu a mai dat.Toate bune si frumoase, oamenii oraselului asta imputit au stat pana pe 16 iulie fara apa calda.
Ma intreb acum ce o sa mai opreasca curand?Apa rece?(automat nu mai avem apa calda si caldura) gazele? curentul?.Ramane de vazut.
Pana la urma hai la rau cu sapun sampon si cele necesare ca pe vremea lu nenea tepes si poate o sa fie fericiti cei care se cred apropiati populatiei.
Mai jos puteti viziona Balada apei calde.

Multumiri echipei bitpressro pentru balada.

Oare cum ar fi?

2009-04-26T14:16:00.000-07:00

Oare cum ar fi sa imbatranim subit?e o intrebare care nu stiu cati si'o pun.Atunci poate ne'am da seama cu adevarat greselile care le'am facut si care nu am avut timp sa le remediem.Multi ne dorim sa fim mai mari dar nu ne dam seama ca timpul nu se va mai intoarce niciodata.Toate la timpul lor,pana la urma.O data cu inaintarea in varsta apar si problemele majore, care la o varsta mica nu ne dam seama ce sunt cu adevarat.

Un vis

2009-04-05T10:14:00.000-07:00

Deschide ochii bine
Si uita-te la mine
Spune-mi ce simti
Ma iubesti sau te joci cu mine?

Incerci sa traiesti
Intr-un vis frumos
Dar oare reusesti
Sa ma faci curios?

Timpul a trecut
Aproape ca l-am simtit
Nu am putut
Sa uit de asfintit..

Romania - tara tuturor posibilitatilor

2009-03-31T13:03:00.000-07:00

Pana acum ceva ani se spunea ca America este tara tuturor posibilitatilor, dar in ultima vreme noi sa fim mai prejos?Doamne fereste.Romanul ia numai ce e rau de la "marele popoare".Principalele cauze fiind incultura si lipsa de personalitate.
Toti vedem pe strada tipe imbracate(daca se poate spune asa) care numai prin vestimentatie te invita la o partida mica.Multi ar spune:"Frate, pula mea nu asculta muzica". In fine, In loc sa ajungem si noi un popor mai "dastept" ne prostim din ce in ce mai rau, ca deh asa suntem noi.

Alianta e urata de toti, inclusiv Corpsegrinder!

2009-03-20T15:16:00.001-07:00

Dupa cm am vazut in seara asta dupa un film aratat de Stefan, George "Corpseginder" Fisher, joaca World of Warcraft, un joc foarte al dracu, jucat de vreo 15 milioane de insi... Inclusiv io(HELL YEAH! \m/) , domnu' corpsegrinder, foloseste cuvantu fuck decat de vreo 2000 de ori, exprimandu-si dizgratia fata de aceasta adunare de giboni gnomi, mici, fututi, cu night elfi, ai dracu cu shadowmeldu lor, se fut in timp ce stau in stealth, n-au ce face, io-i caut 40 DE ANI! 40! pana gasesc cacatu ala de sarpe roz poponar care sta acolo la panda, pandeste futu-l in gura! PANDERSTE! iese dupaia cat nu ma uit, si imi da un intercept si dupaia ma tine intr-un stulock de-ala futut, 'ai sa-mi bag pula.

Da ma rog, am cam deviat putin.... BAGMI-AS PULA IN MA-SA DE NIGHT ELF!

Asa deci... World of Warcraft, un viciu mai al dracu decat bautu, unii oameni iau asta in serios, cum ar fii nea corpsegrinder, care, ma repet, era foarte infocat despre asta, mai sa-i sara o vena din cap, sa aterizeze pe cel care-l intervieveaza.

...Da totusi... io joc Hoarda..deci... FUCK THE ALLIANCE! la patrat!

FUCK THE ALLIANCE!

2009-03-20T15:15:00.000-07:00

Fumatul

2009-03-17T08:31:00.000-07:00

Ce este fumatul?
Pai s'o luam intai dupa eternu DEX(dictionar explicativ) A FUMÁ ~éz 1. intranz. 1) A inspira pe gură fum de tutun. 2) A practica fumatul; a fi fumător. 2. tranz. (ţigări, ţigarete etc.) A consuma trăgând fumul în plămâni. lat. fumare.
Fumatul din punctul meu de vedere e un cacat mare care te lasa fara bani si fara sanatate.
Sunt fumator activ de 6 ani si de ceva vreme mi ssa cam pus pata sa ma las de fumat,mie groaza sa ma gandesc la "sevraj" si la momentele de tensiune.
Morala:Lasa in pula mea tigarea si bea 2 beri de bani.

Oare unde o sa ajungem?

2009-03-09T10:27:00.000-07:00

Dragi oameni uitati la ce s'a ajuns.Acest afis era in Spania.Ma gandesc cat timp o sa mai incerce lalaitorii sa ne polueze fonic.Nu mai pune in calcul ca un afis cu o poluare fonica a fost pus peste un afis cu niste legende(Exodus si Overkill).Romanul cand vrea bani face pe dracu in 4 si se lalaie chiar daca nu are talent.

2009-03-08T09:16:00.000-07:00

Tapinarii - Procus
Asculta mai multe audio Muzica »

Taie-mi mainile, taie-mi picioarele
Taie-mi gandurile toate in doua
Dar nu te face ca ploua
Taie-mi platele, scoate-mi ochii
Astupa-mi urechile cu dopuri
Dar nu calca pe nervii mei cu tocuri
Potriveste-ma si impotriveste-ma
Fa-ma si desfa-ma in mii de bucatele
Nu voi fi niciodata altceva decat sunt
Un om ce se zbate intre cer si pamant

Taie-mi visele, rupe-mi ridurile
Indreapta-mi nasul, fa-l si mai stramb
Dar nu te atinge de vïsul meu natang

mentalitati

2009-03-05T10:34:00.001-08:00

In ziua de astazi exista 3 tipuri de mentalitati:noi(sau actuale) invechite(persoanele intre 40 - 60 d ani) si foarte invechite (persoanele de peste 60 de ani)
La ultima categorie poate sa apara scleroza si paranoia din cauza varstei inaintate,dar e asa greu ca o persoana sa se obisnuiasca cu mentalitatile actuale?Din cate vad nu.Nu cred ca sunt singura persoana care traieste acest lucru zi de zi,comparatia intre trecutul indepartat si ziua de astazi.

Romania de ieri si de astazi

2008-08-08T06:18:00.000-07:00

Oare v-ati gandit cum este tara noastra in realitate? Din fericire pentru noi are tot ce si-ar putea dori o populatie(de la munti la mare) dar cum conducerea tarii este foarte proasta ce este mai interesant(monumentele istorice) sunt lasa-te sa se darame.Dar oare de ce? Din lipsa banilor sau din lipsa de interes? Sincer cred ca din lipsa de interes.In unele cazuri(precum in regimul comunist) din nevoie de spatiu pentru construirea blocurilor au fost demolate casele oamenilor si multe vestigii(manastiri,biserici).Nu ar fi mai bine sa va ganditi la lucrul acesta?